Titlul peliculei, Timpul nostru, conţine un grad de mister, ca şi filmul, de altfel, care nu doar că incită interesul publicului prin amploarea sugestiilor sale, ci reflectă mai ales intenţia autorului de a construi un discurs filosofic prin intermediul acestei poveşti a dificultăţilor emoţionale, pe care le întâmpină un cuplu marital cu vederi liberale. Presa internaţională a subliniat caracterul autobiografic al acestei naraţiuni, dar regizorul a insistat că totul trebuie interpretat ca pură ficţiune, în ciuda faptului că el, soţia, copiii lor şi prietenii au jucat în pelicula filmată şi ea la ferma din Mexic a cineastului.

În film, aici trăiesc şi antrenează animale pentru luptele cu tauri Juan (Carlos Reygadas) şi Esther (Natalia López), fiecare cu sarcinile sale: soţia coordonează cu mână de fier logistica activităţilor zilnice de pe această suprafaţă atât de întinsă, încât nu permite decât comunicarea prin telefon, în timp ce soţul se ocupă de selecţia şi antrenarea taurilor. Relaţia lor pare la început una stabilă, de iubire şi grijă pentru echilibrul familiei, până când ea trăieşte o pasiune bruscă pentru americanul Bill (Phil Burgers), sosit la fermă ca ajutor. Deşi relaţia dintre cei doi soţi este una deschisă, de acceptare mutuală a libertăţii (nu doar sexuale) a celuilalt, când această transgresare a limitelor fidelităţii conjugale are loc, soţul devine gelos, certurile între ei devin inevitabile şi umbra rupturii căsniciei creşte ameninţătoare. 

Numai că cei doi nu sunt simpli fermieri, el este un poet laureat de renume internaţional, ea este o femeie frumoasă şi inteligentă. Sunt, adică, personaje cu o structură psihologică şi mentală specială, care cultivă ideea liberei alegeri în interiorul cuplului. Numai că în practică această teorie duce la rezultate neaşteptate pentru amândoi şi, pentru a-şi salva căsnicia, în numele libertăţii clamate, însuşi soţul îşi instigă soţia la relaţii extraconjugale, pe care le urmăreşte ascuns, mânat de un impuls masochist.

Reygadas este consecvent cu preocuparea sa pentru tema incapacităţii oamenilor de a stabili legături autentice şi durabile, chiar şi în interiorul cuplului, iar această dramă care debutează în ritmul unui imens şi lent fluviu de câmpie, vorbind despre viaţa trăită în mijlocul spectaculoaselor peisaje rurale (filmate în panoramic de talentatul director de imagine Diego Garcia) se concentrează treptat pe peisajul sufletesc plin de piscuri şi ravene, în care se desfăşoară lupta pentru putere şi influenţă în interiorul cuplului.

Este iubirea, chiar şi cea necondiţionată de oprelişti, un dat imuabil? Este îndepărtarea de celălalt inevitabilă, oricâtă libertate mutuală ţi-ai permite? Cei doi soţi îşi oferă reciproc spaţiu nelimitat pentru desfăşurarile emoţionale şi totuşi nici această atitudine relaxată faţă de normele sociale obişnuite nu pare să le salveze relaţia, deşi, cum le mărturiseşte amantul american, ei sunt cel mai formidabil cuplu pe care l-a cunoscut vreodată, tocmai datorită acestei permisivităţi absolute, menite a întări sentimentul de libertate individuală.

Cât de autobiografic este filmul, nu vom şti şi nici nu contează, fiindcă Reygadas regizorul nu se identifică nicidecum cu Reygadas actorul (şi poate că lucrul cu actori profesionişti ar fi scutit filmul de aerul uşor băţos al interpretărilor). Scenaristul şi regizorul păstrează o distanţă auctorială faţă de perspectivele şi viziunile personajelor sale, arătându-le neliniştile într-un echilibru de reprezentare, din care iese totuşi în evidenţă, prin poezia ei, lunga secvenţă ce îmbină imaginea zborului nocturn peste Ciudad de Mexico (cine a zburat ştie că ai sentimentul nesfârşitului, atât de întins este oraşul), cu lectura scrisorii despre istoria iubirii lor, scrisă de Esther soţului ei.

Reygadas construieşte drama acestei încleştări din interiorul cuplului ca pe o reflecţie artistică pe tema milenarului conflict al culturii creştine occidentale, cel dintre corp şi suflet, îmbrăcat în haina modernă a luptei dintre impulsurile hormonale şi instanţa intelectuală. În termenii lui Camil Petrescu, am putea spune despre această tramă: câtă luciditate, atâta dramă, în acest conflict care întoarce discursul regizorului, din înaltul întrebărilor eticii religioase, spre agitata existenţă mundană, obsedată de un alt absolut. 

Dar, ca şi în restul operei sale, Reygadas dovedeşte în Timpul nostru că are capacitatea de a face să strălucească diamantul metaforei, ascuns în pasta frământată a naraţiunii cotidianului. De aceea, această poveste despre forţa iubirii şi neputinţa de a-i atinge absolutul se inserează în discursul mai amplu al filmului, despre natura omului modern, care se alcătuieşte şi din secvenţe fără legătură directă cu trama centrală.

Aşa cum sunt începutul extins al filmului, încărcat de senzualitatea inocentă şi explozivă a unor copii ce se joacă în noroaiele şi apele unui râu, în timp ce doi adolescenţi descoperă în crâng fiorii primului sărut. Şi finalul peliculei, înecat în frumoasa nesiguranţă a unei ceţi aurorale, în care, sub un arbore majestuos (al vieţii?) se desfăşoară forţa telurică a luptei dintre doi tauri tineri. Însă această linişte primordială a începutului este brusc sugrumată de zgomotul căderii taurului răpus.  Între ele, trama confruntării umane, în care unul dintre parteneri trebuie să cadă biruit.

Din inima Mexicului său, Carlos Reygadas descoperă neliniştile lumii profane de azi, care, pierzând sensul aspiraţiei spre înalt, s-a împotmolit în incertitudinile chemărilor mundane. Timpul nostru.