Ce trebuie să ştii despre „The Interview“ e că în el dictatorul Kim Jong Un este asasinat, iar acesta e punctul culminant al unei satire atât de proaste, încât şi creatorilor „Tăntălăul şi gogomanul 2“ le e jenă că cineva i-a putut depăşi. După niţel trolling marca 4chan, când filmul a ajuns la nota 10 pe IMDb, oamenii au apucat să îl vadă azi şi recenziile dau cu el de pământ cu un răsunet care nu se simte însă în publicitatea de care se bucură Sony Pictures Entertainment.

Trebuie amintite lucrurile serioase şi parţial cunoscute. La finalul lunii noiembrie, serverele Sony a fost atacate de un grup de hackeri autointitulat „Guardians of Peace“ (n.r. - ironic, dar au venit destul de războinici pentru pace). Pe lângă informaţii confidenţiale, au ajuns online şi date despre filme şi câteva ameninţări la adresa companiei. Sursa acestei probleme ar fi fost „The Interview“ şi Coreea de Nord a fost presupusă, apoi desemnată, vinovată de către FBI. Cinematografele au spus că nu vor rula filmul, după ce au fost ameninţate de GOP, iar Barack Obama, preşedintele SUA, a luat apărarea Sony şi a libertăţii de exprimarea.

Realitatea e că acest film nu reprezintă în niciun fel presupusa libertate de exprimare. O mână de scenarişti, actori, un regizor şi milioanele Sony au fost puse la un loc şi a ieşit un film care împunge cu o nuia într-unul dintre cele mai radicale regimuri comuniste existente în lume. Pentru prima dată în ultimii ani, şi cel puţin în timpul lui Jong Un, Coreea de Nord e de temut şi americanii sunt cei ameninţaţi.

Serviciile de inteligenţă ale SUA au spus că e de vină Coreea de Nord. Câţiva experţi au afirmat că nu se poate spune clar cine a pornit acest atac, dar niciuna dintre părţi nu e 100% sigură. Ce e sigur e că Sony a reuşit să obţină mai mult credit de imagine decât ar fi făcut-o prin milioane investite în marketing, Seth Rogen şi James Franco par nişte dizidenţi bogaţi, dar fără drept de exprimare şi Coreea de Nord pare o ţară capabilă să dea peste cap planurile oricui bazându-se pe un război cibernetic.

Totuşi, propaganda coreeană are de câştigat

Da, „The Interview“ a ajuns foarte cunoscut datorită acestui atac asupra serverelor Sony. Sunt agenţii şi entităţi care pot analiza la nivel de 0 şi 1 dacă într-adevăr atacul a fost din Coreea de Nord sau „o lovitură din interior“, cum informează Russia Today, ori alta e sursa. Sunt neclarităţi pentru care sunt oameni plătiţi să le clarifice, dar rămâne peste toate un film prost care s-a bucurat de un hype enorm înainte de lansare.

S-a întâmplat şi în România ceva similar. E vorba de toată vâlva stârnită de a doua parte a filmului „Nymphomaniac“, când a fost clasificat drept interzis minorilor sub 18 ani fiind un film cu prea multă pornografie. Timp de aproape două săptămâni, filmul a fost peste tot, iar toţi s-au crezut apărătorii dreptului de a vedea femei goale pe ecran (şi un moş virgin care sfârşeşte ucis). Ei bine, bună sau rea publicitatea e tot publicitate în ambele cazuri, dar în cazul Sony lucrurile par mai serioase.

În esenţă, e un film prost şi dacă îl vizionezi crezându-te un oponent al lui Kim Jong Un te crezi degeaba brav. În fapt, după cum notează Max Fisher în Vox, un articol pe care trebuie să îl parcurgi integral, „The Interview“ e cea mai bună propagandă pentru acest dictator cu faţă de copil şi apucături de răsfăţat. „Coreea de Nord vrea - şi are nevoie - să găsească scuze de conflict cu SUA. (...) atrage atenţie internaţională şi Coreea de Nord poate spori propaganda naţională în care Kim Jong-Un e un lider neînfricat care luptă cu imperialiştii străini malefici (n.r. - sună cunoscut din propaganda socialistă română?). (...) În acelaşi timp, menţinerea imaginii unui constant conflict cu SUA este un fapt crucial pentru strategia lui Kim de a rămâne la putere. (...) Este, de asemenea, o scuză pentru regimul şi sărăcia ţării, explicate cetăţenilor prin nevoia de a susţine armata care îi protejează de americani“.

Cine câştigă după acest film? Multă lume, poate prea multă. Câştigă Kim Jong Un prin imaginea pe care i-o creează filmul, chiar dacă la final e ucis, Sony pentru că este în centrul atenţiei, cei doi actori principali pentru că par nişte cavaleri ai libertăţii de exprimare şi mai câştigă streaming-ul online. Se poate trece uşor cu vederea asta, dar dincolo de cinematografe acest film e disponibil în Play Store de unde poate fi cumpărat sau închiriat şi pe YouTube.

Internetul n-a salvat libertatea de exprimare, dar asta pentru că niciodată n-a fost cu adevărat ameninţată. Nu cum sunt oamenii care trăiesc în Coreea de Nord şi nu sunt apropiaţi ai regimului. Totuşi, poate că este un moment bun pentru SUA în care se gândesc să altoiască niţică democraţie de ramura acelei ţări în care Denis Rodman este singurul american primit cu braţele deschise şi nu este un imperialist malefic.

P.S.: Recenzii ale celor care au văzut filmul sunt aici: Business Insider, The Verge, Rolling Stone, Wired şi Rotten Tomatoes. Mai jos ai un trailer dintr-un film care, de asemenea, a ucis un dictator, pe Adolf Hitler, abuzând de detaliul istoric.