The Grandmaster, noul film al lui Wong Kar Wai

Scenă din „The Grandmaster“, în regia lui Wong Kar Wai FOTO Cinemagia.ro

Un singur film din întreaga paradă de la Oscaruri m-a impresionat destul cât să cad pe gânduri. Am fost surprins când l-am văzut nominalizat ‒ filmele lui Wong Kar Wai nu au mai fost nominalizate şi nu mă aşteptam să fie vreodată.

Nu a câştigat premiul pe care îl merita evident, Fotografia, şi nu a fost nominalizat în categoria evidentă, Film Străin. Orişicum, faima lui a fost creată de festivalurile de cinema europene, în special Cannes. Dar în Hong Kong, el este faimos şi pentru succese de box office, şi pentru stilul impresionant. Actorii lui au devenit mari celebrităţi şi el a câştigat un renume mondial de maestru.

Wong Kar Wai nu este cunoscut în România. Dacă sunteţi cinefili, vă recomand o introducere, acest eseu amuzant de Alex. Leo Şerban. Filmul pe care vi-l recomand a rulat numai la NCRR şi e greu de găsit. Dacă iubiţi filmele cu arte marţiale, aveţi aici una dintre capodoperele genului. Dacă iubiţi filmele de artă, aveţi o demonstraţie ‒ arta trebuie să îşi servească fidel subiectul.

Rar este regizorul care îşi sfidează epoca. Wong Kar Wai o face fără efort. Oricine i-ar vedea filmele ar spune imediat că sunt obiecte de artă. Totuşi, el insistă să se ascundă în spatele dramei. Singura vanitate imputabilă este inocenţa: toate dramele lui presupun o audienţă interesată să vadă frumuseţea lucrurilor. Este un maestru pentru că este capabil să arate şi lumea modernă, şi lumea premodernă ca şi cum ar fi lucruri noi, la care să ne minunăm. Niciodată nu se arată superior audienţei ‒ întotdeauna se vede în felul în care povesteşte nevoia de a recupera orizontul uman, prin personaje atipice care pot porni o reflecţie asupra tipicului.

Mai toate poveştile lui par a fi studii de caracter ‒ intriga este rar simplă, niciodată dominantă. Dar el altceva caută: un fel de a vedea lucrurile importante şi lucrurile care le par oamenilor importante aşa cum le văd oamenii ei înşişi. Nostalgia care încetineşte parcă filmele de aici reiese, din dificultatea de a vedea noutatea din lumea în care trăim. Sugerează că ne trăim vieţile uitând că ne trăim vieţile ‒ numai în reamintire ne părem a fi noi înşine.

Pentru prima dată, Wong Kar Wai abordează un subiect serios, adică politic. Ip Man este eroul lui, faimos pentru că a fost maestrul lui Bruce Lee şi fondatorul unei şcoli de arte marţiale faimoase ‒ Wing Chun. Epoca în care a trăit e importantă: războaiele civile care au distrus China şi au sfârşit cu tirania comunistă. Sensul acestei transformări a fost contactul politic brutal al Chinei cu lumea modernă.

Povestea lui Ip Man este o reflecţie asupra artei marţiale şi asupra admiraţiei pe care o trezeşte, aş adăuga, în tinerii bărbaţi ‒ de ce un maestru în arta marţială este considerat înţelept. Filmele recente despre Ip Man au făcut senzaţie în China, ca poveşti morale, propagandă ar spune unii (inamici japonezi şi europeni), dar şi pentru coreografia de lupte care a făcut Hong Kong-ul faimos. Filmul lui Wong Kar Wai nu se uită direct la problema justiţiei. Ip Man nu luptă eroic pentru ţara lui. Problema este moderaţia. Ip Man arată că moderaţia cumva include justiţia: moderat şi drept este să îţi vezi de treaba ta ‒ şi înţelepciunea ‒ ce treabă este fundamental umană şi ce treabă depăşeşte puterile umane? Curajul care apare întâi ca luptă pentru glorie, forţă şi disciplină este transformat în curajul de a urma acel fel de viaţă în ciuda prăbuşirii unei întregi lumi.

Actorii, fotografia şi decorurile sunt tulburător de frumoase ‒ trecutul întotdeauna arată aşa în filmele lui Wong Kar Wai. Dar este un film încet, întotdeauna mişcările lente şi precise ale camerei sugerează că nu poate fi recuperat, ci, cum să spun, numai inspectat. Această dificultate este necesară nu numai pentru a înţelege trecutul, dar pentru a deveni capabil să înţelegi că nu eşti superior acelui trecut. Aşa Wong Kar Wai a reuşit să facă un film care trebuie că este cea mai serioasă reflecţia asupra Chinei făcuta în China de multă vreme. Dacă există vreun pic de mândrie în opera lui, apare în frumuseţea şi tăcerile care, sfidătoare, aproape inaccesibile, sugerează ca regizorul a salvat înţelegerea de sine a chinezilor chiar şi în cele mai dificile vremi, poate pentru totdeauna.

Dacă doriţi să citiţi încă un eseu despre acest film, vă ofer unul sau două.