Ceea ce se întâmplă în cel mai nou film al lui Martin Scorsese poate readuce în memorie titlul unui film mai vechi al canadianului Denys Arcand, din 1986: „Declinul Imperiului American“ (urmat, în 2003, de continuarea „Invaziile barbare“). Într-adevăr, depravarea redată minuţios în scenariul scris de Terence Winter, pus în scenă cu mâna sigură a reputatului regizor american, nu poate fi asociată decât cu perioada finală a Romei antice.

Uzura Imperiului Roman s-a produs în primul rând din cauza propriilor slăbiciuni, nu neapărat a unei puteri militare superioare venită din exterior. Şi atunci ca şi acum, avem de-a face cu centrul puterii politice, financiare şi economice al lumii cunoscute, nu cu o zonă periferică şi eventual pitorească a acesteia.

Un american pursânge

Probabil nu există cineast major contemporan mai „american“ decât Martin Scorsese. Dacă viitorimii nu i-ar rămâne ca sursă de documentare despre America sfârşitului de mileniu decât filmele acestuia, situaţia socială şi economică a SUA ar putea fi reconstituită cu mare exactitate.

Într-un mod similar, Engels spunea că a învăţat mai multă economie politică din opera lui Balzac decât din orice autor de specialitate (şi se pare că a învăţat destul de bine, el fiind cel care îl ponderează pe exaltatul Marx, evident oricând mai popular acesta din urmă, tocmai din cauza aerului de „rebel“ perpetuu).

Proto-criza

Pe de altă parte, în contextul actual de după criza economică declanşată în 2008 (pentru ochii lumii doar, „mărul“ fiind putred cu mult dinainte), subiectul ales de Scorsese capătă un interes sporit. Incredibila ticăloşie descrisă în memoriile lui Jordan Belfort, personaj real care a inspirat scenariul filmului, funcţionează ca barometru pentru „starea naţiunii“, pentru chipul real al celor care, de facto, ne conduc.

Stratton Oakmont, firma creată şi adusă pe val de Belfort în anii ’90 ai secolului trecut, se află oarecum la marginea Wall Street-ului, este adiacentă sistemului, şi totuşi cantitatea de finanţe şi de bogăţie rulată pare uluitoare. La un moment dat, „lupul“ Belfort le spune anchetatorilor că adevărata corupţie se află la sediile Goldman Sachs, Merryll Lynch, Lehman Brothers, adică exact cele care au dus ulterior la prăbuşirea din 2008, prin activitatea lor neinvestigată la timp, voit sau nu, de către departamentul pentru infracţiuni economice al FBI-ului.

Dacă la nivelul destul de modest al firmei lui Belfort, ticăloşia, corupţia, depravarea (probabil, droguri şi sex mai mult decât în orice film recent) ating aceste dimensiuni, ce se află oare mai sus? În plus, la nivelul superior, avem de-a face cu implicarea făţişă a guvernelor, corporaţiilor, serviciilor secrete, ceea ce face ca marii ticăloşi să cadă mereu în picioare.

Un film scorsesian

S-a spus că este unul dintre cele mai „scorsesiene“ filme ale cineastului, de la „Goodfellas“ (1990) şi „Casino“ (1995) încoace. Într-adevăr, ca în marile filme ale sale, schema narativă este dată de binomul ascensiune-prăbuşire, centrat pe un caracter puternic. Lipseşte însă eventuala „mântuire“, precum în capodopera „Taurul furios“ (1980).

Spre deosebire de filmele menţionate, care erau mai sumbre şi dramatice, „Lupul de pe Wall Street“ are, în plus, şi un umor irezistibil, deşi e greu de spus că e vorba de o comedie, aşa cum a fost categorisit. Este a cincea colaborare a lui Scorsese cu Leonardo DiCaprio, care-şi face aici unul din rolurile de vârf ale carierei (e cert că-l prind mult mai bine partiturile de ticăloşi, vezi şi „Django dezlănţuit“). Ca un amănunt, este deocamdată filmul în care cuvântul „fuck“ este pronunţat de cele mai multe ori.

Info

Lupul de pe Wall Street / The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)
Regia: Martin Scorsese
Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Matthew McConaughey
Rulează la: Cinema City Cotroceni
4 stele