Nu este pentru prima oară când spectatorii de film români iau contact cu filmografia regizorului spaniol Daniel Sánchez Arévalo, toate cele trei lungmetraje anterioare ale sale fiind prezente, într-un fel sau altul, pe ecranele noastre. Startul a fost dat de „Albastru închis aproape negru“ / „Azul oscuro casi negro“ (2006) – debutul de succes în lungmetraj al regizorului, apreciat la TIFF Cluj în 2006 cu premiul publicului şi distribuit de Independenţa Film anul următor, distins cu trei premii Goya şi multipremiat la Veneţia şi alte festivaluri.

Al doilea lungmetraj al său, „Graşii“ / „Gordos“ (2009), a fost distins la Cluj cu acelaşi premiu al publicului, iar „Verii“ / „Primos“ (2011) a fost prezentat la TIFF şi distribuit în cinematografe în acelaşi an de Transilvania Film. Tot Transilvania Film aduce acum pe ecrane şi „Nuntă în ofsaid“ (titlul original, oarecum diferit: „La gran familia española“, adică „Marea familie spaniolă“), film care, evident, a fost prezentat la Cluj în ediţia din acest an a Festivalului Transilvania.

Pe urmele lui Almodóvar

Marele succes al lungmetrajului său de debut, „Albastru închis aproape negru“, a făcut ca tânărului regizor madrilen, acum în vârstă de 44 de ani, să i se pună etichete dintre cele mai măgulitoare: „noul Almodóvar“ sau „erou al comediei iberice“. Lucrul este justificat pentru că toate filmele sale s-au bucurat de succes de casă, iar „Nuntă în ofsaid“ a fost nominalizat de 11 ori la Premiile Goya, inclusiv la cele mai importante, şi a câştigat două dintre acestea: pentru actor secundar (Roberto Álamo, interpretul retardatului Benjamin) şi pentru cântec original.

Este evident că Arévalo îl emulează pe Pedro Almodóvar, încercând să realizeze tipul de comedii îmbinate cu dramă (numite de la moment dat „almodrame“) care l-au consacrat pe cineastul în vârstă acum de aproape 65 de ani. Un astfel de drum este însă greu: regizorul mai tânăr se pierde de multe ori în efecte comice de prost-gust, acumulează cât mai multe glume şi tipuri de umor, lipsindu-i astfel claritatea de cristal a dramelor almodóvariene. Este adevărat că Almodóvar a început cu comedii mai uşurele în anii ’80, dar acelea anunţau deja un mare regizor. E greu de crezut, însă, că autorul „Nunţii în ofsaid“ îşi va mai putea schimba maniera – oricum, deja foarte profitabilă – în care îşi realizează filmele.

Cinci fraţi de pomină

Premisele scenariului pentru „Nuntă în ofsaid“ (aparţinându-i tot regizorului) sunt destul de alambicate, apropo de acumularea de situaţii de care vorbeam, de parcă regizorul n-ar vrea să rateze niciun posibil efect. Este vorba despre un clan familial, al cărui „patriarh” l-a pus sub semnul comediei muzicale americane din anii ’50 „Şapte mirese pentru şapte fraţi“, văzută pe vremuri la cinema împreună cu proaspăta consoartă. Prin urmare, toţi cei cinci băieţi care s-au născut au căpătat, în ordine alfabetică, numele biblice ale fraţilor din film: Adam, Benjamin, Caleb, Daniel şi Efraim (Efraín).

Atunci când mama lor i-a părăsit, puştiul Efraín, în vârstă atunci de 10 ani, a scris o compunere emoţionantă, prin care a cerut-o în căsătorie pe colega sa Carla, cerere acceptată de puştoaică. Au trecut opt ani, iar data programată a nunţii – prilej şi pentru o largă „reuniune de familie“ – se nimereşte a coincide cu cea a finalei Campionatului Mondial de fotbal din 2010, câştigată, după cum se ştie, de Spania în faţa Olandei.

Pe parcursul acestei zile şi, mai ales, a duratei unui meci de fotbal, lucrurile se vor accelera, iar la final vom avea cu totul altă imagine, atât asupra poveştii de iubire dintre Efraín şi Carla, cât şi asupra numeroasei familii cu nume biblice. Regizorul-scenarist nu se mulţumeşte doar să realizeze o comedie cinstită, de vară, ci intercalează diverse efecte stilistice, iar de multe ori o virează spre dramă şi pasaje sentimental-emoţionale. Lucrurile pot să-ţi placă sau nu, cu alte cuvinte să ţi se pară nepotrivite şi să nu apreciezi această structură „impură“.

Totul pentru fotbal

Nu este deloc primul film structurat în jurul unui meci de fotbal (vezi numeroasele filme maghiare dedicate finalei CM din 1954, precum şi replica din partea germană cu „Miracolul din Berna“; sau, de ce nu, românescul „Visul lui Adalbert“ al lui Gabriel Achim, plasat în ziua posterioară finalei Steaua-Barcelona din 1986), după cum există o abundenţă de filme care speculează comic disfuncţionalităţile dintr-o familie „normală“, fără să mai vorbim de aşa-numitele comedii „cu proşti“.

Cei patru fraţi mai mari se definesc la un moment dat ca fiind „un depresiv, un retardat, un absent şi un tont“, iar regizorul Sánchez Arévalo spune că „dacă nu simţi că ai devenit parte a acestei familii de debili, atunci am eşuat lamentabil“. Or, tocmai aici este hiba: nu prea-ţi pasă cu adevărat de soarta acestei familii de tembeli, aşa cum apar în (prea) multe situaţii.

Antonio de la Torre: Eu sunt Adam!

Regizorul Daniel Sánchez Arévalo continuă aici să lucreze cu mulţi dintre actorii pe care el însuşi i-a lansat sau promovat în filmele sale, începând cu „Albastru închis aproape negru“: versatilul Antonio de la Torre (prezent şi în două filme de Almodóvar, „Volver“ şi „Amanţii pasageri“) sau sexosul bărbos Quim Gutiérrez sunt doar două exemple. Li se alătură tineri (semi)debutanţi, cum ar fi interpreţii rolurilor Efraín (Patrick Criado), Carla (Arancha Martí) şi Mónica (Sandra Martín).

De altfel, Antonio de la Torre mai poate fi văzut în aceste zile pe ecranele noastre ca interpret principal într-un alt film spaniol, „Canibal“, regizat de Manuel Martín Cuenca, unde joacă alături de românca Olimpia Melinte. Mai an, a trecut, din păcate, aproape neobservată prestaţia sa în partitura sangvinarului Sergio, „clovnul vesel“ din excelentul „Balada triste de trompeta“ (2010) al lui Álex de la Iglesia.

Spain rules!

Totuşi, „La gran familia española“ este semnificativ pentru una dintre cele mai vitale cinematografii europene în momentul de faţă, cea spaniolă. Vorbim acum despre dimensiunea comic(-dramatic)ă, „almodóvariană“, a acesteia (la urma urmei, spaniolii sunt un popor „latin“, nu?). Mai multe comedii de acest tip au putut fi văzute, în ultimii ani, şi pe HBO (vezi, de exemplu, savurosul „Que se mueran los feos“ / „To Hell with the Ugly“ / „Dă-i încolo de urâţi!“, cu Javier Cámara, interpretul lui Almodóvar din „Vorbeşte cu ea“, „La mala educación“ şi „Amanţii pasageri“).

De altfel, o părere personală este că cinematografia spaniolă poate fi considerată cea mai importantă a anilor 2000 (asta dacă nu mergem şi spre Extremul Orient şi o luăm în calcul pe cea sud-coreeană), aşadar nu cea românească, cum se pot pripi mulţi să creadă, uitându-se numai după premii; tot aşa cum cea mai importantă „şcoală“ a anilor ’90 nu este cea iraniană (multipremiată, la rândul ei), ci cea daneză (construită în jurul şcolii de film din Copenhaga, cu influenţă şi reverberaţii până în zilele noastre).

Filme care-ţi „fut” mintea

Motivul este dat însă de altfel de filme, din zona horror mai ales, plus anumite drame inclasabile. Aşadar, nu de veteranul Almodóvar, ci de regizori mai tineri, avându-l cap de serie pe Alejandro Amenábar (după o serie de excelente thrillere, realizează în 2005 capodopera dramatică „Mar adentro“, un rol copleşitor pentru Javier Bardem).

Alţi autori importanţi: mai bătrânul Álex de la Iglesia, afirmat încă din anii ’90, inclasabilul (şi mai vârstnicul) basc Julio Medem („Îndrăgostiţii de la Cercul Polar“, „Lucía şi sexul“, „Caótica Ana“, „Habitación en Roma“ / „Room in Rome“), plus realizatorii de horror/thriller J.A. Bayona („El orfanato“, „The Impossible“), Jaume Balagueró („Fragile“, seria „[Rec]“), Paco Plaza (seria „[Rec]“), Mateo Gil (şi scenarist al lui Amenábar), Juan Carlos Fresnadillo („Intacto“, „28 Weeks Later“); cam aceştia ar fi vârfurile. Să nu-l uităm nici pe Pablo Berger, debutant în forţă cu „Torremolinos 73“ (2003, cu acelaşi Javier Cámara) şi autor, în 2012, al uluitorului „Blancanieves“.

Info

Nuntă în ofsaid / La gran familia española (Spania, 2013)
Regia: Daniel Sánchez Arévalo
Cu: Antonio de la Torre, Verónica Echegui, Quim Gutiérrez

3 stele