Salvaţi soldatul Mark!

Mark Watney (Matt Damon), singur cuc pe planeta Marte

IZOLARE Din punct de vedere tehnic, filmul lui Ridley Scott „Marţianul“ – cu Matt Damon în rolul unui astronaut abandonat pe Marte – este o performanţă, dar din punct de vedere al umanităţii conţinute lasă foarte mult de dorit.

Deşi mă îndoiesc că regizorul britanic Ridley Scott (77 de ani) mai regizează ceva, dând impresia de la o vreme că preferă să semneze produse din ce în ce mai frumos poleite, „The Martian“, cel mai recent film al său, mi se pare în întregime reprezentativ pentru hibele filmografiei sale, care au făcut să nu fie niciodată un autor cu adevărat mare. Cineva spunea, acum multă vreme, că diferenţa dintre SF-ul lui Kubrick „Odiseea spaţială 2001“ şi cele ale lui Ridley Scott o arată şi pe cea dintre un adevărat creator şi (doar) un meşteşugar talentat, afirmaţie cu care, la acea vreme, bineînţeles nu am fost de acord. Traiectoria ulterioară a filmografiei cineastului britanic nu a făcut, însă, decât să confirme aserţiunea.

Robinson pe Marte

Filmul „Marţianul“ nu este altceva decât o „robinsonadă“, tip de naraţiune atât de extins încât constituie practic un gen în sine. El trimite însă mai mult la primul Robinson (Crusoe), cel din romanul lui Defoe (1719), lipsit de psihologie şi de umanitate reală, mai mult un tipar, o matriţă literară pentru ideile autorului şi ale epocii pe care o reprezenta. Ulterior, desigur, prototipul a fost variat, dezvoltat şi rafinat în numeroase feluri, până la „Vineri“ al lui Michel Tournier, inclusiv înzestrându-l pe „naufragiat“ cu psihologie reală (vezi filmul „Cast Away“ al lui Robert Zemeckis).

Aşa cum Robinson al lui Defoe este semnificativ pentru elanul utopic şi civilizator al modernităţii incipiente de secol 18, Robinson-ul lui Ridley Scott se doreşte a fi unul pentru secolul 21, menit a înflăcăra energiile cam amorţite ale umanităţii postmoderne. Să nu ne autoamăgim: scenariul scris de Drew Goddard (cu mână sigură formată în alte produse SF hollywoodiene şi autor al horrror-ului „The Cabin in the Woods“) şi inspirat dintr-un roman SF obscur îşi doreşte clar să (ne) convingă de posibilităţile nelimitate ale naţiunii americane, prin extensie ale speciei umane, instalându-se de la bun început într-un progresism confortabil.

American, prea american

În urma unei confuzii cauzate de o furtună de nisip, astronautul Mark Watney este abandonat de colegii săi pe suprafaţa Planetei Roşii, cu şanse foarte mari de a nu supravieţui şi de a se stinge de foame sau din alte motive. Oricine în locul său ar fi înnebunit, dacă nu imediat oricum în scurtă vreme (vezi criza de nervi a Sandrei Bullock în „Gravity“ după doar 24 de ore de claustrare), dar Mark nu. Cu un profil asemănător mai degrabă unei maşini sau unui robot, el se pune imediat pe treabă, înregistrând totul pe un videologue: terraformează solul planetei pentru a cultiva cartofi, îşi raţionalizează hrana, reuşeşte să intre în contact cu NASA care-l credea mort etc., ca un alt „pionier“, în alt secol, al Vestului american. Cât de prost e filmul lui Scott se vede în manifestaţiile de entuziasm şi bucurie care însoţesc la final în toate marile oraşe ale lumii recuperarea „în direct“ a lui Mark. Un film bun ar fi arătat că totul s-a transformat într-un circ mediatic, Goddard şi Scott preferă atitudinea triumfalistă, în ultimă instanţă de propagandă.

Tehnic, filmul este (probabil) impecabil, şi aici a excelat întotdeauna Scott în SF-urile sale, de la „Blade Runner“ încoace, în ce priveşte însă psihologia şi umanitatea personajelor a lăsat (mai) mereu de dorit. Ajungând din nou la opoziţia despre care vorbeam, „Odiseea...“ lui Kubrick, dincolo de geniul cinematografic, avea totuşi o filozofie, fie ea puerilă şi desuetă în prezent, „Marţianul“ nu-i decât propagandă. Sigur, nu mă aştept ca reîntoarcerea acasă, pe Pământ, a lui Mark să-mi procure acelaşi sentiment ca cel obţinut de geniul Tarkovski în „Solaris“, dar totuşi... Ce-i prea americănesc strică.

Este imposibil să nu comparăm cele trei filme importante din ultima vreme plasate în spaţiu, acesta plus „Gravity“ (regia Alfonso Cuarón) şi „Interstellar“ (regia Christopher Nolan). Deşi avea potenţialul spectacular cel mai redus (un om singur în spaţiul extraatmosferic), „Gravity“ se menţine, cred, de departe pe primul loc, datorită minuţiei descrierii şi frumuseţii strict cinematografice. Cu mijloace atât de aparent reduse, „Gravity“ reuşea să te convingă de natura demiurgică a omului, exact acolo unde „The Martian“ ratează. Deşi, din diverse cauze, nefructificată, „Interstellar“ avea oricum o miză filozofică şi ştiinţifică, chiar supremă, ceea ce-l transformă, deşi e un rateu, într-un produs totuşi mai interesant decât cel al lui Ridley Scott.

Info

Marţianul / The Martian (SUA, 2015)
Regia: Ridley Scott
Cu: Matt Damon, Jessica Chastain, Kristen Wiig, Kate Mara

3 stele

Citeşte şi:

„Prometeu alienat“ – cronica mea la filmul „Prometheus“ (2012), precedentul SF al lui Ridley Scott

„Cântare omului“ – cronica mea la filmul „Gravity“ al lui Alfonso Cuarón

„Relativitatea pentru tonţi sau Fraţii Nolan ne iau de proşti“ – cronica mea la filmul „Interstellar“ al lui Christopher Nolan