Spectatorii se strecurau în sală modeşti, tăcuţi şi destul de trişti pentru un asemenea eveniment. Printre ei erau şi mulţi tineri fiindcă este filmul de debut al unui tânăr regizor - Tudor Costache Jurgiu. Aplauzele din final au fost atât de anemice încât l-au făcut pe Victor Rebengiuc să taxeze publicul: „La San Sebastian filmul a avut un mare succes şi a fost primit foarte bine, nu ca în România”, a spus el zâmbind cu o uşoară ironie. Sigur că minoritatea în care mă aflam şi care a încercat să compenseze lipsa de entuziasm a unei majorităţi, nu a fost suficientă. Românii sunt obosiţi! După ultimele filme româneşti pe care le-am văzut  „Câinele Japonez” este o gură de aer proaspăt, pentru mine cel puţin.

Există un mare actor, o poveste simplă, o imagine expresivă şi un regizor care şi-a propus să rămână în limitele scenariului. Emoţia curge liniştit în spatele unor tăceri frumoase pe care Victor Rebengiuc le trăieste cu o intensitate numai de el ştiut. Întoarcerea fiului risipitor  care i-a prilejuit atâta suferinţă tatălui şi pe care acesta îl iartă necondiţionat, îi accelerează pulsul, îi schimbă viaţa. Dragostea şi bunătatea unui părinte nu are limite, iar gheaţa dintre cei doi se topeşte într-o noapte la lumina farurilor unui autoturism marca Dacia. Viaţa începe din nou. De-acum înainte rolurile se vor schimba. Părintele se va putea odihni în sfârşit în bratele puternice ale unui fiu matur şi iubitor. O altă secvenţă frumoasă este cea de la mormântul mamei în care fiul, Serban Pavlu, rosteşte în gând monologul căinţei în timp ce tatăl rosteşte, tot în gând, monologul iertării.

Am sesizat cele doua întoarceri imperceptibile, dar cu atât mai emoţionante ale lui Victor Rebengiuc în momentul în care fiul pleacă de lângă mormântul mamei, chinuit de remuşcări.  Parcă ar fi vrut să-l întoarcă cu o vorbă bună, dar nu o face, din respect. Îl lasă să îşi consume durerea. Şerban Pavlu îşi joacă emoţiile cu multă sobrietate care mi-a plăcut. După mine toţi ceilalti actorii au fost foarte bine distribuiţi. Ioana Abur, Alexandrina Halic, Doru Ana GH.Lazar. Ce nu mi-a plăcut?  

Destule cadre de la începutul filmului mi s-au părut prea lungi. De asemenea, nu m-a convins nici faptul că cei trei veneau tocmai din Japonia. Păreau că vin de undeva din apropiere, dintr-un sat unde fiul şi-a petrecut vacanţa cu o studentă japoneză care face studiile în România şi care întâmplator are şi un copil. Pentru mine nu a fost suficient că cei doi - mama şi fiul - vorbesc în japoneză. Nu a existat nicio urmă de tandreţe între cei trei: gesturi,priviri etc etc care să facă din ei o familie. Cred că trecerile de la o imagine la alta au fost uşor necontrolate. Câinele japonez în schimb, o jucărie delicioasă, a devenit în mâinile lui Victor Rebengiuc un personaj principal şi a căpătat viaţă. Eu pot sa vă recomand filmul fiindcă nu fac parte din echipa lui şi nu sunt subiectivă. Dar nu uitaţi că aceasta nu este o cronică de film, ci o stare de spirit. Sunt doar un spectator.

                                                                               

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

asa se numeşte filmul