De două puneri în scenă s-a bucurat, după ştiinţa mea, un singur text înscris în respectivul concurs. Un text care nu a fost premiat, dar care, atunci când a fost cunoscut de teatrokraţia românească, graţie publicării sale în volum la Humanitas, a produs entuziasme pe deplin justificate ale căror rezultate concrete au fost premiera absolută de la Teatrul de Nord din Satu Mare şi mai apoi, montarea de la “Bulandra.” E vorba despre Petru de Vlad Zografi.

Spun şi scriu toate acestea pentru că mă pregătesc să mărturisesc că aproape am uitat de piesa Canalul, scrisă de respectatul om de teatru Kincses Elemer, cunoscut mai curând în ipostaza lui de regizor, dar care mai are în palmares câteva scrieri pentru scenă extrem de valoroase. Canalul a fost declarată „piesa anului” în 2001, a fost editată în volum de UNITEXT, însă niciun regizor de limba română, niciun teatru care joacă în româneşte nu a băgat-o în seamă. Canalul a avut parte doar de un spectacol, şi acela în limba maghiară, la Teatrul de Stat din Oradea în 2002.

Piesa pare să se fi metamorfozat pentru prima oară în scenariu de film din chiar voinţa autorului ei, care a realizat o producţie la comanda şi pe socoteala canalului Duna Tv din Ungaria, producţie în care, în ipostază de regizor, Kincses Elemer şi-a asumat o seamă de libertăţi faţă de textul tipărit.

Regizorul Cornel Mihalache a redescoperit piesa. A citit-o nu doar cu abilitatea, cu profesionalismul  artistului calificat pentru regia de film, ci şi profitând de experienţa dobândită prin ani de cercetător al realităţii crude a comunismului românesc. O experienţă concretizată mai cu seamă în valoroase documentare pentru televiziune. Documentare ce depun mărturie altfel decât prin false patetisme memorialistice de un retorism ruginit despre dimensiunile coşmardeşti ale Gulagului românesc.

Cornel Mihalache s-a slujit de piesa lui Kincses Elemer făcând din ea scenariul unui film datorat Casei de producţie din TVR. Film gândit ca parte a unui proiect special intitulat 25+25 (1964-1969; 1989-2014). Asemenea lui Kincses Elemer şi Cornel Mihalache a operat schimbări în textul de bază, a modificat o seamă de detalii, a renunţat la conexarea întâmplărilor cu un moment istoric anume. Acţiunea filmului nu se mai petrece în februarie 1951, aşa cum indica o didascalie din textul tipărit, şi nici nu este strâns legată de întâmplările tragice petrecute la Canal. Un proiect faraonic născocit de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi regimul său, pare-se la sugestia lui Stalin, nu atât pentru prezumtivele sale foloase economice, ci pentru a deveni o imensă închisoare în care a fost nimicită floarea intelighentsiei româneşti interbelice. Aiudul, Rămnicul,Piteştiul, Sighetul şi altele asemenea  i-au părut fostului dictator insuficiente pentru reuşita războiului împotriva românilor declanşat de comunişti odată cu venirea lor la putere. Aşa că a inventat Canalul. A cărui istorie e cu totul alta decât cea din mincinosul text Puterea şi adevărul al lui Titus Popovici.

Remarcabilul film, cu o stilistică recunoscut tarkovskiană, la izbânda căruia contribuţii decisive au directorii de imagine Dan Constantinescu jr. şi Andrei Lupu, dar şi editorul de montaj Robert Kallos, jocul cu clar- obscurul, irizările metaforice ce exclud poezia în favoarea unui realism dur, chinuitor, ce exclude din poveste orice urmă de speranţă porneşte, cred, de la o idee preţioasă şi cât se poate de corectă. Prigoana, frica, delaţiunea, supravegherea, “cultura” neîncrederii dintre oameni, anihilarea şi anularea solidarităţii acestora s-au prelungit în România şi după 1964, atunci când puşcăriile comuniste au fost golite. Ţara întreagă a rămas pe mai departe o puşcărie şi toţi cetăţenii ei au fost în continuare  victimele unor noi şi noi experimente şi reînnoite şi malefice reeducări.

Dramaturgia filmului aduce în discuţie fapte cunoscute, cu care ne-am familiarizat aceia dintre noi ce am parcurs numeroasele cărţi de memorialistică ale unor foşti deţinuţi politici. Mă gândesc la felul în care au fost operate arestările, uneori ca urmare a unor denunţuri făcute de cei apropiaţi. La regimul de exterminare fizică la care au fost supuşi deţinuţii. La umilinţele morale şi fizice fără de sfârşit. La tentativele de salvare intelectuală ale condamnaţilor prin prelegeri, prin lecţii de limbi străine ori pur şi simplu prin repetarea zilnică a unor cuvinte şi rememorarea unor noţiuni. Reamintesc în context că, în Confesiunile sale, provocate de convorbirile cu Doina Alexandru, Confesiuni reeditate în 2014 la Vremea, Corneliu Coposu mărturiseşte că, la ieşirea din nenumăratele închisori, aproape că nu mai ştia să vorbească. Mă gândesc deopotrivă la felul în care torţionarii comunişti încercau să îi aţâţe pe deţinuţi unii împotriva altora.

Filmul lui Cornel Mihalache nu are nimic din seninătatea din Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, de pildă. Alex (Claudiu Bleonţ), Andrei (Marian Râlea), Mişu (Richard Bovnoczki), Baronul (Adrian Ciobanu) sunt fiinţe uitate de speranţă. Oameni ai închisorii definitive. Destine fără scăpare.

Cornel Mihalache şi-a ales drept platou de filmare două spaţii dezafectate ale fostelor studiouri ale TVR din strada Molière. Scenograful Gheorghe Raszovski a făcut din ele decorul impresionant, terifiant al filmului. Creatoarea de costume Carmen Raszovski a amplificat impresia.  Şi astfel TVR a produs un film care, graţie unei distribuţii remarcabile- celor deja menţionaţi li se alătură Radu Amzulescu, Antoaneta Cojocaru, Isabela Neamţu- înseamnă o producţie de excepţie. Un cutremurător apel la memorie şi la reflecţie. Un film care prin însuşi faptul că există reprezintă un argument în favoarea importanţei existenţei Televiziunii Române.

Televiziunea Română- Casa de producţie- CANALUL scenariu de Cornel Mihalache după piesa omonimă a lui Kincses Elemer; 

Regia: Cornel Mihalache;

Decor: Gheorghe Raszovski;

Costume: Carmen Raszovski;

Directori de imagine: Dan Constantinescu jr. şi Andrei Lupu;

Producător: Ana Preda;

Ilustraţia muzicală: Tudor Stănescu;

Editor montaj: Robert Kallos;

Cu: Radu Amzulescu, Claudiu Bleonţ, Richard Bovnoczki, Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Isabela Neamţu, Marian Râlea;

Data primei difuzări: 20 octombrie 2014