Regizorul seriei „Haiducii“, chinuit de Securitate: „Am fost iradiat! Ceauşeasca mi-a zis: «Poţi să pleci din ţară, dar numai cu picioarele-nainte!»“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dinu Cocea, unul dintre cei mai mari regizori români, a avut mult de furcă cu Securitatea în anii '80. El a regizat seria „Haiducii” şi l-a consacrat pe Adrian Pintea în cinematografie, oferindu-i rolul principal în filmele „Iancu Jianu, haiducul” şi „Iancu Jianul, zapciul”.

Monitorizat nonstop de Securitate, Dinu Cocea a făcut în 1981 cerere să emigreze în Franţa, dar ştabii comunişti ai vremii au refuzat să-i dea paşaportul, la ordinul Elenei Ceauşescu. Sechestrat în propria ţară, vreme de cinci ani, regizorul reuşeşte în cele din urmă să plece la Paris, asta după ce, în 1986, preşedintele Francois Mitterand i-a acordat lui Dinu Cocea cetăţenie franceză. Într-un interviu acordat publicaţiei "Jurnalul de Argeş", regretatul regizor, decedat în decembrie 2013, povestea toate peripeţiile prin care a trecut. 

# Maestre, cum a fost cu acel episod de tristă amintire din cariera dumneavoastră? Practic, cum v-a venit ideea să faceţi un film despre barajul Vidraru şi să puneţi într-o lumină proastă una din „mândriile” epocii lui Nicolae Ceauşescu?
- În afara filmelor artistice, eu, ca de altfel şi ceilalţi regizori români din acea perioadă, mai realizam şi documentare. Unul din aceste filme documentare am vrut să-l fac despre barajul Vidraru. Prin 79, filmam cu Piersic, la dumneavoastră în Argeş, iar un inginer care lucra la hidrocentrala de acolo mi-a zis: „Domnule, mare chestie cu hidrocentrala asta de la Vidraru, numai că nimeni nu s-a gândit că ea este construită pe calcar, iar după 100 de ani calcarul se topeşte.

# În ce a constat scenariu?
- Am prins ideea şi, iniţial, am vrut să fac un film în care barajul se spărgea şi, de aici, o întreagă dramă. Am realizat şi eu că, prin o asemenea abordare, aş putea crea o isterie generală, aşa că am scris un scenariu satiric, iar filmul l-am botezat „Pe Apa Sâmbetei”. Când cei de la cenzura comunistă au văzut despre ce este vorba în film, au spus că aşa ceva nu are cum să apară pe ecrane şi mi-au interzis pelicula. Culmea, la scurt timp după asta, toţi regizorii români am fost invitaţi la o întâlnire cu Nicolae Ceauşescu în care ni s-a spus că cenzura din cinematografie a fost desfiinţată. Eu, care ştiam ce păţisem cu puţin timp înainte, mă ridic şi-i spun tovarăşului. „Nu vă supăraţi, dar nu s-a desfiinţat nimic. Mie, de curând, nu mi s-a aprobat un film despre barajul Vidraru, în care prezentam incompetenţa unor tovarăşi ingineri de a construi o hidrocentrală pe un munte de calcar”. După un scurt moment de tăcere, Ceauşescu a făcut ochii mari, a cerut o pauză, după care a şi plecat.

# Ce s-a întâmplat după acel incident, în care l-aţi contrazis pe Ceauşescu, pornind de la episodul cu barajul Vidraru?
- Chiar în acea zi am fost chemat de către directorul „Casei de film”, Dumitru Fernoagă, care, de cum m-a văzut, a şi început să ţipe la mine: „Ce-ai făcut, mă, nenorocitule? Cum ai putut tu să-i spui astfel de lucruri în faţă tovarăşului Nicolae Ceauşescu? A telefonat Suzana Gâdea şi mi-a transmis că, de azi, nu mai ai voie să intri nici măcar pe poarta studioului”. Aşa am fost dat afară din cinematografie. Acest moment m-a făcut să iau decizia de a părăsi ţara. Cum mă aflam într-o relaţie bună cu ministrul de externe al vremii, Ştefan Andrei, a cărui soţie era actriţă, acesta mi-a aranjat o întâlnire şi cu Elena Ceauşescu, care mi-a spus direct: „Eşti nebun? Cum să pleci tu din ţară, când numele tău este peste tot, pe toate gardurile? Poţi să pleci din ţară, dar  numai cu picioarele înainte”. După această discuţie am aflat că tovarăşa este preşedinta unui institut ce se ocupa cu ştiinţa viitorului sau ceva de genul acesta, iar scrisorile pe care le primea acolo le citea personal, din curiozitate. Îi scriu şi eu o scrisoare tovarăşei şi, în două vorbe, îi spun: „Cucoană, nu-ţi permit să-ţi bagi labele în viaţa mea personală”. Sub cuvânt de onoare că aşa i-am scris: „labele”. A trecut ceva timp şi, într-o zi, mă sună Suzana Gâdea spunându-mi că are o veste mare pentru mine: „Tovarăşe Cocea, am o mare veste pentru dumneata. Tovarăşa Elena Ceauşescu a văzut filmul dumitale „Ecaterina Teodoroiu” şi, aşa de mult i-a plăcut, că a plâns tot timpul. Din acest motiv, tovarăşa vrea ca dumneata să faci un film şi despre tinereţea tovarăşului”. Am spus că nu pot să fac un astfel de film. La puţin timp după acest refuz, am fost chemat şi mi s-a dat paşaportul să plec din ţară, singura rugăminte fiind doar aceea să nu critic România. Înainte, însă, să-mi dea paşaportul, m-au pus să aştept într-o cameră plină cu operele lui Ceauşescu, unde toate geamurile erau mate. În fine, am plecat cu trenul spre Paris şi, după ce am trecut de Budapesta, am paralizat. Ajuns la Paris, am fost luat de o ambulanţă din Gara de Est şi dus direct la spital. Acolo mi-au găsit în sânge o cantitate mică de stronţiu radioactiv. De fapt, am aflat asta mai târziu, în acea cameră, unde am fost pus să aştept să mi se aducă paşaportul, erau aparate de iradiere şi am fost iradiat cu bună ştiinţă. Şi Amza Pellea a murit tot fiindcă a fost iradiat.

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite