Prim-plan cu neantul din viaţa unor nimeni

Frances McDormand, în filmul care i-a adus două premii Oscar: pentru cel mai bun rol feminin principal şi pentru cea mai bună producţie cinematografică.

Filmul „Nomadland” (2020), al regizoarei şi scenaristei Chloé Zhao, surprinde viaţa celor mai lipsiţi de noroc dintre cetăţenii americani care eşuează în a-şi face un rost în propria ţară.

Pelicula se opreşte asupra câtorva din cei aproximativ cinci sute de mii de bărbaţi şi femei, pe care, spun statisticile actuale, competiţia economică din sânul Statelor Unite i-a aruncat la periferia societăţii şi i-a trimis să locuiască în autorulote şi corturi, în cazul fericit în care nu i-a trimis să locuiască sub cerul liber, pe numeroasele trotuare-dormitor din marile oraşe americane.

Personajul principal, Fern, interpretat de Frances McDormand, e o văduvă care tocmai şi-a pierdut locul de muncă, după ce întreprinderea la care lucra - o fabrică de gips-carton din statul Nevada - şi-a închis porţile, lăsând mii de familii pe drumuri.

Pentru a-şi câştiga existenţa, Fern este nevoită să părăsească orăşelul în care trăia - devenit o aşezare-fantomă - şi să se plimbe dintr-un colţ în altul al ţării, în căutarea unor slujbe oricât de umile.

Călătoreşte într-un microbuz rablagit, numai bun de dat la casat, în care şi doarme, şi mănâncă, îşi face şi nevoile, primeşte şi vizitatori; şi în ale cărui cotloanele şi-a dosit ultimele suveniruri care o mai leagă de copilăria îndepărtată, relativ fericită, care nu anunţa prin nimic mizeria în care a ajuns acum să se zbată.

Cutreierând America în lung şi-n lat, lucrează ca muncitoare la banda de împachetat colete a unui depozit al companiei Amazon, salahoreşte la o staţie de triere a tuberculilor de cartofi, este ospătăriţă la restaurantul unei benzinării pierdute în deşert etc. Servicii anodine, pe care le alternează după cum o ispiteşte norocul, părăsindu-le şi vânându-le în acelaşi timp, cu singura ţintă precisă de a se menţine, pecuniar, pe linia de plutire.

Itinerariul acesta în zigzag îi oferă ocazia să întâlnească oameni de aceeaşi condiţie, aciuaţi prin tot felul de campinguri şi parcări de pe marginea marilor autostrăzi americane: persoane căzute definitiv în prăpastia lipsurilor materiale, inşi cu boli terminale, cărora nu le-a mai rămas de aşteptat decât moartea, vârstnici trecuţi prin drame familiale ale căror răni încă nu s-au cicatrizat ― refugiaţi, cu toţii, în cochilia unor autorulote, în încercarea de a fugi din calea presiunii pe care o presupune eşafodajul de convenţii financiare al societăţii americane.

În mijlocul acestei comunităţi de vagabonzi motorizaţi, funcţionează un fel de club de întrajutorare psihoterapeutică. Periodic, membrii lui se strâng în jurul unor focuri festive şi îşi destăinuie istoriile personale, îşi mărturisesc timidele planuri pe care le mai au pentru viitor ori se consolează pentru vina de a nu fi reuşit să-şi câştige un loc onorabil în propria ţară şi de a fi retrogradat în acest straniu limb rutier, în care cea mai bogată naţiune a lumii îşi exilează proscrişii.

Dacă filmul acesta - laureat cu trei premii Oscar - are vreun mare merit artistic, atunci meritul acela vine din ideea autoarei de a îl fi privat, aproape cu desăvârşire, de acţiune. De a-i fi dezosat scenariul de orice schelet epic.

Este un film în care, la modul propriu, nu se întâmplă nimic.

Camera doar înregistrează feţele blazate ale acestei congregaţii de homeless pe patru roţi, le surprinde pauperitatea, dialogurile anemice şi apoi se retrage.

Nu există decât o intrigă sumară, atât cât e nevoie să înţelegem spectacolul care ni se înfăţişează. Toată acţiunea constă în derularea - lipsită de ritm şi de suspans - a unei suite de activităţi banale, în care personajele se lasă angrenate cât să poată să supravieţuiască.

Efectul acestei austerităţi narative e unul remarcabil. Filmul se încarcă, datorită propriei secete anecdotice, cu realismul unui documentar. Al unui reality-show turnat cu personaje care nu mai au nimic de aşteptat de la viaţă. Cu inşi dărâmaţi fizic şi moral, care, pierzând aproape totul pe lume, au atins o culme a lucidităţii din vârful căreia îşi contemplă singurătatea şi neputinţa. Contemplând, în mod indirect, cruzimea societăţii americane faţă de învinşii ei, cruzimea implacabilă a trecerii timpului, cruzimea vieţii, în general, şi lipsa ei de soluţii.

Lipind lentila camerei video de chipurile acestor dezmoşteniţi ai sorţii, ca şi cum le-ar înregistra pulsul şi respiraţia cu un instrument optic, Chloé Zhao reuşeşte să îşi strecoare spectatorul în pielea unor oameni care trăiesc pe buza prăpastiei şi să-l ajute să perceapă, la modul senzorial, respiraţia stinsă a disperării lor.

Pentru că „Nomadland”, „Ţinutul nomazilor”, mai degrabă decât un teritoriu geografic ori un loc care ar putea fi delimitat pe o hartă, este o metaforă care descrie hotarul biografic pe care aceşti paria au ajuns să vieţuiască, graniţa străvezie, în curs de estompare, care încă îi mai desparte de moarte.

Or, pe acest răzor final nu mai există spaţiu psihologic pentru obişnuitul du-te-vino al vieţii. Nu mai există întâmplări a căror anecdotică, prin simpla lor apariţie, să insufle speranţă. Nu mai există nici măcar banalul fapt divers al cotidianului, care să atenueze sentimentul de vid al sfârşitului. 

Ne aflăm într-un azil abia perceptibil, fără ziduri şi fără intendenţi, prin care rataţii Americii sunt condamnaţi să se rotească în gol, până în clipa în care îşi vor da ultima lor suflare.

Filmului trebuie să i se acorde o bilă albă şi pentru că - deşi realizat în anul de graţie 2020, în toiul unui război ideologic care a sfâşiat societatea americană între stânga şi dreapta - se abţine să se facă ecoul zgomotelor din stradă şi să aducă, în sala atemporală a cinematografului, isteria vieţii cotidiene.

Cu siguranţă, mulţi dintre cineaştii nord americani de astăzi - cărora parcă un vârcolac al ideologiei le-a devorat creierul şi i-a transformat în militanţi de partid - ar fi trecut, cu nonşalanţă, graniţa dintre politică şi artă şi ar fi îndreptat discursul filmului spre o propagandă afină, făcând din el o marionetă trasă de sfori, pusă să rostească tezele politice de care ei sunt amorezaţi.

Chloé Zhao nu cade în această ispită.

Nu caută să găsească vinovaţi pentru sărăcia dezumanizantă în care se zbat personajele sale, nu construieşte, prin acest film, un probatoriu pe seama căruia, în final, să lanseze acuzaţii împotriva oamenilor politici, a congresmenilor conservatori, a Partidului Republican, a lui Trump, a corporaţiilor, a magnaţilor din Top 500 Forbes sau a capitalismului.

Ci doar studiază îndeaproape, riscând chiar redundanţa anumitor detalii, vieţile acestor oameni declasaţi, pentru care, în întreaga Americă, nu mai e loc decât în nişte autovehicule ponosite, care alunecă obsedant prin pustiul dintre cele două oceane.

Filmul merge chiar mai departe cu neutralitatea acestei perspective.

Spre final, lui Fern i se dă şansa să pună punct epuizantei ei pribegii. E invitată să se stabilească atât acasă la sora ei, într-un mediu burghez, pe o proprietate înstărită, cât şi în casa mai modestă a fiului unuia dintre amicii ei nomazi.

Pentru un timp, avem impresia că invitaţiile acestea, făcute ca şi cum cineva i-ar fi aruncat un colac de salvare, o vor convinge să îşi abandoneze drumul rătăcitor. Fern este un om stors de puteri. Pare mult prea slăbită şi înaintată în vârstă ca să mai persiste în obositorul ei stil de viaţă.

Numai că, în mod surprinzător, personajul lui Frances McDormand dă cu piciorul celor două invitaţii. În loc să îşi parcheze, pentru ultima oară, autorulota, se urcă iarăşi la volan şi porneşte în acelaşi circuit către nicăieri. În căutarea aceleiaşi vieţi trăite în exteriorul societăţii, în care nu se aud decât glasul vântului şi al păsărilor din cer, iar oamenii pe care îi întâlneşte pe drum nu sunt decât nişte spectre abia schiţate, care apar şi dispar, adunate şi împrăştiate de forţa hazardului.

Prin această ultimă alegere, Fern face o foarte subtilă, o abia sesizabilă declaraţie politică. Ne spune că cei asemenea ei nu sunt neapărat victimele malaxorului economiei capitaliste sau cetăţenii nevolnici ai unei ţări cu care nu reuşesc să ţină pasul.  

Sunt, desigur, şi asta, dar sunt şi altceva: nişte indivizi de o inadaptabilitate profundă, incorigibilă, care nu şi-ar găsi locul în societate indiferent de felul în care aceasta ar arăta, indiferent de grija pe care ceilalţi le-ar purta-o. Pentru ei, viaţa aceasta vitregă, de nomad, reprezintă şansa izbăvitoare de a trăi într-o libertate şi o singurătate desăvârşite, preferabile - în ciuda mizeriei lor - unui trai sigur şi conformist, dus în decorul artificial al lumii civilizate.