Premiile Oscar 2015, J.K. Simmons

Câştigătorul premiului pentru actor într-un rolul secundar este singurul actor dintre cei care mi-au plăcut care a şi câştigat, aşa că am să vă vorbesc despre el. Nu este un actor faimos şi Whiplash este primul film care depinde de jocul lui. Este un succes remarcabil, pentru că arată un om pe care nu-l vedem aproape niciodată, un om nesatisfăcut de mediocritatea care pare să fie condiţia noastră naturală.

Filmul cere meserie: Ai o problemă dată şi trebuie să o rezolvi, ca scriitor, regizor, actor... În Whiplash, Simmons joacă un profesor de muzică care nu pare să aibă vreun respect pentru şcoală sau universitate. Nu e greu de înţeles de ce: Oricine intră într-o instituţie prestigioasă este mândru, dar acest om ştie prea bine că şcolile nu produc mari muzicieni şi s-ar putea nici măcar să nu înţeleagă muzica. Şi muzica cere meserie, iar această şcoală de muzică poate măcar să predea meseria.

Problema filmului este de unde vine diferenţa dintre ceea ce iubim sau admirăm pentru că este măreţ şi ceea ce putem şi noi face. Poate aţi auzit vreodată gluma asta--arta este ceva ce eu nu pot face. Unii oamenii cred că arta este tocmai ceea ce ei şi numai ei pot face. Este un fel de a separa cei mulţi de cei puţini, aşa că prezintă un interes mare pentru politică. Ne aduce aminte de felul în care celebrităţile muzicale erau adorate ca zei păgâni în epoca hippie şi felul în care aceste noi zeităţi tratau femeile ca animale. Poate că această nouă criză a civilizaţiei depinde de democraţie. Într-o democraţie nimeni nu poate fi sigur că, născut în vârful societăţii, va trăi şi muri acolo--şi nici măcar cei care se nasc jos nu sunt siguri că vor rămâne aşa. Uitaţi-vă la transformările enorme din România din ultima generaţie...

Dacă celebrităţile nu sunt doar fantezii, ci au o artă, vedem imediat cum oamenii se separă--unii vor să dobândească arta, alţii doar să se bucure de ea ca spectatori. Protagonistul filmului nu ştie ce fel de om vrea să fie, dar cred că vrea să fie măreţ. Apoi întâlneşte un om care îi arată ce fel de tiranie cotropeşte sufletul omului care îşi doreşte să fie măreţ. Această fantezie întunecată nu este uşor de pus pe ecran, mai ales nu în zilele noastre, căci noi tindem să exagerăm egalitatea şi aici trebuie exagerată inegalitatea. Pentru această reuşită, J.K. Simmons a meritat Oscarul.

Dacă aţi încercat vreodată să folosiţi un instrument muzical, poate ştiţi că după interesul sau fascinaţia iniţială urmează ceva ce astăzi se numeşte frustrare. Cui îi place să fie incompetent? Exerciţiul iese din nevoia de a învăţa, deci cere o prealabilă recunoaştere a incompetenţei. Nimeni nu încearcă să înveţe ceva ce deja ştie. Aşa cum sunt muzicienii cu instrumentele este dirijorul cu orchestra. Dar dirijorul el însuşi este dovada că expertiza sau competenţa muzicianului este insuficientă. Altfel, o orchestră ar cânta la fel ca un cvartet. Aşa ceva nu se poate--mândria omului care este expert îl împinge dincolo de puterile lui. Soarta este răzbunătoare şi mândria invită răzbunarea: Acest dirijor este răzbunarea pentru felul în care tânărul vorbeşte şi se poartă cu alţi oameni--un om care îşi abandonează familia şi iubita de dragul muzicii merită ce primeşte.

Acest dirijor arată diferenţa dintre expertiză care cere specializare şi înţelepciunea care cere o perspectivă comprehensivă. Insistenţa asupra acestei diferenţe spune ceva despre esenţa iubirii sau dorinţei--iese dintr-o imagine, care pare să fie pur şi simplu completă sau perfectă. Urmarea acestei imagini este suferinţa. Nimeni nu poate contempla ceva perfect fără să sufere prin comparaţie. Pasiunea violentă care îl conduce pe tânăr ca un bici se numeşte spirit şi este întruchipată de acest profesor. Furia cu care tânărul reacţionează la bici este tot o parte a spiritului. Asta este reacţia naturală a omului la dragoste--suntem în mod voluntar sclavii celor pe care îi iubim, dar simultan ne dorim să ne eliberăm, să ne apărăm libertatea, chiar în faţa unor creaturi superioare nouă, perfecte.

Partea acesasta, iubirea, este aproape complet absentă din film. De ce muzica este educaţia sufletului despre iubire nu aflăm. Partea cealaltă, întunecată, este mereu la vedere--când nu apare în prim-plan, intensitatea cu care domină filmul face tot restul să pară banal, deplorabil. Este ca starea de sleire care urmează unei agonii. Acest tânăr se transformă într-un monstru. Care este cauza? Dirijorul trebuie să întruchipeze această cauză.

Rolul are două cerinţe, una psihologică şi una politică. Psihologia are două părţi, una ţine de motivaţie şi cealaltă de reflecţie. Imaginea acestui om, primul lucru pe care actorul trebuie să îl stăpânească, îndeplineşte ambele funcţii. Este un bătrân chel, musculat, îmbrăcat în negru, care trece de la calm la furie imediat, ca şi cum este întotdeauna furios şi uneori furia scapă de sub control. Unii vor spune că un asemenea om inspiră frică. Dar este şi atrăgător. Ambele sunt motive pentru obedienţă, dar şi pentru luptă, şi ambele reacţii sunt legate de imitaţie. Apoi, complementul imaginii este acţiunea. Ce ne spune acţiunea acestui om despre psihologie? Omul este, într-un sens restrăns un luptător--un om care crede că excelenţa depinde de frica de moarte imediată. Imaginea este într-o măsură rezultatul unei reflecţii, nu numai al înclinaţiei: Acest luptător vrea să restaureze diferenţa anti-democratică dintre luptători şi muncitori pentru a atrage acei tineri bărbaţi care vor şi ei să fie luptători. Cunoaşterea de sine a acestui om îi influenţează acţiunile ca profesionist şi educator.

Asta ne aduce la problema politică a atacului asupra democraţiei. Educatorul este, într-un fel, regele unei comunităţi mici, inegalitare. Oricine ştie diferenţa dintre ce îi trece prin cap şi audienţa căreia vrea să i se adreseze este pe drumul spre retorică. Regele este un orator natural--este omul care are atenţia poporului şi ştie de ce. Tinerii se uită la unii profesori ca la stăpâni, care cuvânt ne vine din latină ca maestru. Dar asta implică că a fi student este sclav. Ce înseamnă a studia? Sclavul vrea să fie liber şi un fel de eliberare este cunoaşterea de sine--care este acelaşi lucru cu a te înteba, ce vrei să faci cu viaţa ta? Această întrebare s-ar putea să aibă la rădăcină frica de moarte.

Tânărul muzician respinge iubirea unei tinere femei pentru că este democrată: Îşi trăieşte viaţa liberă, adică fără vreun scop fundamental. Lui asta îi pare demn de dispreţ--tânărul crede că a fi uman este a apăra umanitatea, ceea ce este o misiune. Această opinie şi acest fel de viaţă îl mişcă fără să îşi dea seama, dar educatorul lui vede asta. Violenţa educatorului este bazată deci pe opinia că tânpărul trebuie îmblânzit, asemenea unui cal. Rolul cere un om care să arate o asemenea stăpânire de sine în ce priveşte oamenii ca cea necesară omului care trebuie să înţeleagă caii şi ce e bine pentru ei. Acest educator este un fel de Chiron în căutarea unui Ahile.

Opinia politică a educatorului este simplă: Dacă îi spui cuiva, bine făcut!, sancţionezi lenea şi mediocritata, stupiditatea şi laşitatea. Aceasta este o critică a democraţiilor în care oamenii laşi sunt apăraţi de cei curajoşi şi oamenii stupizi sunt serviţi de oamenii inteligenţi. Acest educator poate crede că această ordine este împotriva naturii. Pentru care motiv tiranizează, pentru a separa excelenţa de mediocritate şi mai ales pentru a separa în fiecare suflet lenea de spirit.

Sursa opiniei politice a educatorului este exprimată într-un alt discurs. Opinia politică este exprimată public, dar acest ultim discurs este privat. Ceea ce spune este mult mai complicat: Controlul pe care oamenii îl vor asupra vieţilor lor este o iluzie, dar s-ar putea să fie o iluzie neceară. Cine vrea să creeze de fapt se joacă de-a divinitatea, inclusiv cu vieţile altora. Toată ordinea este creată din haos şi starea naturală, dacă există, este haosul şi natural pentru om este să reacţioneze la haos. Ceea ce acest educator pare să spună este că violenţa este necesară pentru a aminti de haos şi a distruge iluziile care ne creeatză confortul de zi cu zi. Dar asta înseamnă că acest om nu crede că puterile umane sunt comparabile cu haosul. Creaţia--şi este posibil ca cea mai glorioasă creaţia umană să fie muzica--nu este eternă. Oamenii se nasc şi mor şi muzica care rămâne de pe urma lor este singurul fel de a îşi declara şi demonstra măreţia, este singura posibilă victorie împotriva haosului, iar confortul unei democraţii ştiintifice o face imposibilă. Aici, discuţia se apropie de cel mai mare critic al democraţiei, Nietzsche.