Poveşti de pahar cu inegalabilul Gheorghe Dinică: „Îl suna noaptea pe Nicolaescu: «Comisare! Te ucid!» La şpriţ, îţi zicea mai întâi găinar, apoi căcănar. Te avansa în grad“

Poveşti de pahar cu inegalabilul Gheorghe Dinică: „Îl suna noaptea pe Nicolaescu: «Comisare! Te ucid!» La şpriţ, îţi zicea mai întâi găinar, apoi căcănar. Te avansa în grad“

Unul dintre componenţii de bază ai echipei de cascadori formate de Sergiu Nicolaescu la Buftea, Aurel Popescu, fost atlet legitimat la cluburile Steaua şi Rapid, nu se dă bătut nici la 70 de ani, chiar dacă a suferit acum câţiva ani un accident vascular cerebral, iar nu o dată a fost la un pas de tragedie pe platourile de filmare ale cinematografiei româneşti.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-un apartament din Pantelimon, unul dintre ultimii supravieţuitori ai generaţiei de aur a cascadorilor de la Buftea refuză să trăiască numai din amintiri. Aurel Popescu, unul dintre colaboratorii preferaţi ai regretatului Sergiu Nicolaescu, are 70 de ani, dar susţine că, odată intrat microbul cascadoriei în sânge, nu te mai poţi sătura niciodată. „Îmi doresc să mai fac măcar o cascadă. Pur şi simplu n-am cum să renunţ. Meseria asta e ca un drog, n-o poţi lăsa. Am riscul în vene, ce să mai! Eu am avut şi un accident vascular cerebral, dar m-am recuperat. Încep antrenamentele din iulie, cu maşina. Îmi doresc să mă retrag poate chiar în lungmetrajul de debut al băiatului meu, Andrei, care este regizor“, mărturiseşte cascadorul.

O explozie pe Dunăre

„Eu am făcut şi alte lucruri în cinematografie. O perioadă am fost director de producţie al emisiunii «Chestiunea Zilei», la Pro TV, de unde m-a luat Andrei Boncea şi m-a readus la Buftea. Dar n-am putut să stau deoparte de cascade. În 2003, de exemplu, am fost asistent de producţie la «Windfall», film american, cu Casper Van Dien în rolul principal. Am avut şi acolo o scenă de toată frumuseţea. A explodat o barcă, pe Dunăre, iar explozia m-a ridicat doi metri deasupra apei“, mai spune Popescu.

Săritura prin geam, un alt fel de semnătură

Povestea cascadorului Popescu a început în 1971, când sportivul Popescu a decis că este timpul să pună punct unei cariere ce se anunţa promiţătoare. Aurel era atlet. Săritor în înălţime, mai exact. Deşi a fost legitimat la două cluburi de prestigiu, Steaua şi Rapid, atracţia irezistibilă pentru cinematografie a învins vocea raţiunii. „În 1969 asistasem la antrenamentele cascadorilor pentru filmul «Mihai Viteazul», în sala clubului Steaua. Mă impresionaseră băieţii prin tot ce făceau: lupte, scrimă, sărituri, călărie. Aşa că m-a apucat nebunia şi am decis să mă duc la Buftea şi să-l caut pe Szoby Cseh. N-a fost uşor, se pătrundea greu în lumea lor. Dar am reuşit. După serialul «Un august în flăcări» au urmat filmele lui Sergiu Nicolaescu, pe care l-am şi dublat de altfel, de foarte multe ori. În «Revanşa», am avut scena săriturii de pe pod pe acoperişul trenului aflat în mişcare, dar şi săritura prin geam de la final. Când s-a folosit, evident, un geam autentic. Apoi, săritura prin geam a devenit un fel de semnătură de-a mea.“

A luat foc la „Ultima noapte de dragoste“

Pe platourile de filmare, mai ales sub comanda lui Sergiu Nicolaescu, cascadorii aveau mereu viaţă grea: „Am fost la un pas de tragedie la «Ultima noapte de dragoste». Filmările se încheiaseră, se lucra la masa de montaj, iar Sergiu Nicolaescu a considerat că într-o scenă cu aruncătoare de flăcări trebuie să aibă şi un cadru cu un soldat care ia foc. Zis şi făcut. Trebuia să fiu culcat, în poziţie de tragere. Pirotehnicianul m-a uns pe uniformă cu o pastă care lua foc uşor. Am făcut o repetiţie fără foc, apoi s-a dat «Motor!» şi foarte repede cineva mi-a dat foc. Când regizorul a spus «Stop!», cei din echipa de filmare trebuiau să stingă focul. Primul stingător n-a funcţionat, al doilea la fel. Al treilea a mers, dar nu era suficient. Eu trebuia să rămân în poziţie de tragere, ca focul să nu se extindă spre cap. Trei colegi cascadori au venit cu pături, pe care le-au aruncat şi le ţineau strâns pe mine. Numai că, învelindu-mă complet, au făcut ca focul să se extindă spre faţă. Eu încercam să mă ridic, ei mă trânteau la loc! Până l-a urmă m-a salvat Sergiu, care a intuit motivaţia reacţiei mele şi m-a placat ca la rugby, cu pardesiul lui, dar fără să-mi acopere şi faţa. Oricum, urechile erau frumos pârlite, sprâncenele se duseseră, părul căzuse şi el la datorie.“

Dansând cu lupii în „Osânda“

Aurel Popescu spune că Sergiu Nicolaescu îl aprecia foarte tare pentru că nu l-a refuzat niciodată pe regizor, indiferent cât de periculoasă era sarcina pe care i-o trasa. „La filmul «Pentru Patrie», unde aveam şi rolul sergentului Niţu Vasile, am declanşat şi explozii. Se accidentase pirotehnicianul, se «paradiseră» şi vreo trei militari, de ziceau cei din armată că n-o să mai trimită trupe la filmare. La «Osânda», m-a întrebat Sergiu: «Te bagi la lupi?». «Mă bag», i-am zis. Trebuia să-l dublez pe Mihai Mereuţă. Mi-a adus cinci lupi de la două grădini zoologice. În pădure, lângă Braşov, s-a împrejmuit zona cu plasă de sârmă. Când i-au băgat în cuşcă, s-au luat la bătaie între ei. Nu se cunoşteau. Şi atunci a strigat Nicolaescu: «Acum! Intră la ei!». Şi am intrat, dar n-am scăpat. Unul dintre ei m-a apucat de genunchi, am şi acum semnul. După ce s-a terminat de filmat scena, a zis iarăşi Sergiu: «Acum urmează câinii-lupi, pentru detalii». Vreau să vă spun că a fost mult mai greu. Eu mă antrenasem o lună cu ei. I-am bătut în cap de i-au găsit dracii, ei având însă botniţele puse. Erau câini de miliţie de la Urziceni. Când mă vedeau, urlau! Ei, vă daţi seama ce s-a întâmplat când le-au scos botniţele, pentru filmare. Mi-au făcut hainele ferfeniţă! În concluzie, mai mult m-au hăcuit câinii decât lupii autentici“, povesteşte cascadorul.

„Maestre, trebuia să aveţi vreo 200 de ani, ca cioara!“

„Mergeam către filmări, la «Osânda». Eram cu Gigi Mazilu, colegul meu, fost rugbist, în maşina lui Sergiu. Pe drum, am ajuns la o barieră de cale ferată. Trecea un tren care avea vagoane supraetajate. Şi cum stătea Sergiu cu mâinile pe volan, deodată zice: «Vedeţi? Vagoanele astea au fost proiectul meu, mi l-a aprobat Gheorghiu-Dej». A început apoi să ne povestească «aventurile» lui din război, cum căra el la 13-14 ani benzină şi motorină de la Târgovişte. Şi ne-a zis şi cam câţi kilometri ar fi parcurs de-a lungul vieţii. Am stat eu ce-am stat, după care i-am zis: «Maestre, am calculat, ca să faceţi toate astea, trebuia să aveţi vreo 200 de ani, ca cioara». Atunci a oprit maşina şi mi-a zis: «Dă-te jos!»“, şi-a reamintit Popescu.

Securistul beat care spunea că l-ar împuşca pe Ceauşescu

Aurel Popescu a coordonat echipa de cascadori români care a susţinut 250 de spectacole în străinătate, pe stadioane, în Polonia şi în fosta Uniune Sovietică. „Am plecat în Polonia, în 1987, cu spectacolele, prin Agenţia Română de Impresariat Artistic, aşa cum se putea pe vremea lui Ceauşescu. Era o chestie. Noi semnam un contract pe 12 spectacole, de exemplu, dar făceam de două ori mai multe. Ca să câştigăm şi noi un ban, pentru că altfel îţi lua statul şi pielea de pe tine. Numai că aveam un securist cu noi, unul foarte rău. Ce să facem, ce să facem? Le-am spus băieţilor: «Vreţi s-o duceţi bine? Diseară facem grătar, aduceţi nişte fete poloneze, facem chef mare». Zis şi făcut. Am reuşit să-l îmbătăm pe securist, cu o gagică lângă el. Şi a început să-l înjure pe Ceauşescu, spunea că l-ar împuşca. Bingo! L-am înregistrat, iar după două zile m-am dus la el: «Haideţi să vă spun ceva. Avem nişte spectacole extra-program». «Nici să n-aud, anulaţi tot!» Şi atunci i-am pus înregistrarea. Era să facă infarct, dar i-am zis: «Staţi liniştit, plimbaţi-vă prin oraş sau rămâneţi la hotel, noi ne facem treaba şi vă iese şi un bănuţ!». Să-l fi văzut după două luni, la plecare, cum îşi încărca valizele cu făină, zahăr, cafea, ţigări. Era foarte bucuros“.

Aurel Popescu s-a intersectat, inevitabil, pe platourile de filmare şi în afara lor, cu marii boemi ai teatrului şi filmului românesc, în frunte cu Gheorghe Dinică. „Am avut o relaţie extraordinară cu marii actori alături de care am filmat. Eu şi Gigi Mazilu am mers peste tot cu ei. Filmam la Automatica, în Pantelimon, cu Dinică. Şi ne-a zis: «Haideţi cu mine!». Şi am ajuns în Drumul Taberei, unde o doamnă, Smaranda Jelescu, redactor în Televiziune, îşi serba ziua de naştere. Dinică s-a îmbătat, bineînţeles, aşa că am plecat. «La Atlantic mergem!» «Mergem», zic. În sfârşit, am stat ce-am stat, după care a trebuit să-l ducem acasă. Stătea în spate la «Adam». Noi îl duceam sus, el cobora şi striga după noi: «Găinarilor, unde fugiţi?». Că aşa făcea. Îţi zicea mai întâi găinar, apoi căcănar, şi tot aşa. Te avansa în grad. «Ce facem cu el», l-am întrebat pe Mazilu. Şi ce credeţi c-am făcut? L-am legat de o mână şi de un picior, ca să nu mai poată coborî. Şi bineînţeles că n-a coborât, dar a doua zi nu mai apărea nici la filmare! Ne-am dus la Ion Floroiu, directorul filmului, şi i-am povestit ce se întâmplase. «Voi sunteţi nebuni?!» S-a urcat în maşină şi s-a dus acasă la el. L-a dezlegat şi l-a adus la filmare. Culmea, nu ne-a zis absolut nimic. Dinică s-a comportat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.“

Alt film, „Osânda“, aceeaşi echipă: Aurel Popescu şi Gigi Mazilu. „Eram la Sinaia, l-am găsit într-o zi în hotel. «Măiestruţule» – că aşa îi ziceam – «ce faci?» «Supărat!» «Aoleu, ce s-a întâmplat?» «Mi-a luat banii ţiganul!» «Care, dom’le?» «Acordeonistul.» Stai să ne cazăm, că rezolvăm problema. Şi mergem în cramă. La un moment dat, apare ăsta: «Ooo, nea Gigi, îţi mai fac o cântare?». La care Mazilu l-a luat imediat de guler: «Dă-i banii imediat!». I-a luat şi acordeonul. În sfârşit, a plecat ţiganul, a făcut rost de bani. Trei mii de lei îi luase. Şi l-am întrebat: «Auzi, dar ce-a fost în capul tău, cum ai putut să-i iei atâţia bani?» «Păi, ce să fac? Dacă nu-i prea plăcea melodia, îmi lipea 50 de lei pe frunte, iar dacă-i plăcea, îmi lipea 100!».“ Şi încă o poveste, de această dată la Mangalia. A dispărut într-o zi Gheorghe Dinică din hotel. „Ningea, era viscol, ia-l de unde nu-i. A doua zi, îl sună Jean Constantin pe Sergiu: «L-am găsit, e în Constanţa». A plecat Nicolaescu după el cu maşina, l-a adus înapoi. Şi i-a spus unui alt cascador, Milică Militaru: «Nu te mai dezlipeşti de el!». Şi i-a luat ăsta, sărind dintr-un balcon în altul, toate sticlele pe care le avea acolo. Şi vine Dinică dimineaţă: «Domnule, ceva curios, mi-au dispărut sticlele. Dar uşa a fost încuiată, eu eram în cameră, n-a intrat nimeni». La care Militaru zice: «Or fi fost pescăruşii». A fost de pomină momentul!“, îşi reaminteşte Popescu.

„Fir-aţi ai dracu' să fiţi cu băutura voastră“

Poveştile cu Gheorghe Dinică sunt însă nenumărate. La premiera filmului „Un comisar acuză“, s-a făcut o petrecere la Athénée Palace. „Nicolaescu mi-a zis: «Aveţi grijă de Dinică!». La un moment dat, a vrut să plece. Şi deodată auzim, poc! Numai cioburi pe jos. Nu mai nimerise uşa şi ieşise prin geam. A doua zi, ne zice Nicolaescu: «Voi nu sunteţi întregi la minte?! Nu înţelegeţi că eu fără Dinică am pus cruce şi la film, şi la bani, şi la tot?!». Sergiu nu se supăra niciodată pe el, deşi îl suna şi noaptea: «Comisare! Te ucid!». Altfel, se ştie, el nu tolera deloc băutorii. L-am iubit foarte mult şi pe nea Ghiţă Cozorici. Se întâlnea mereu cu Dinică şi cu Constantin Rauţchi, mai venea şi Vasile Niţulescu, la «Peştera», în Piaţa Rosetti. Eram cu Mazilu şi ne-au invitat la masă. Cozorici m-a întrebat: «Aurică, mă duci acasă?». «Da», i-am zis. Stătea la Doamna Ghica. Îl duc, urcăm cu liftul, sun la uşă. Nu răspunde nimeni. La un moment dat, apare o doamnă, care a tăbărât pe mine cu poşeta. Mi-a dat vreo trei genţi în cap: «Fir-aţi ai dracu' să fiţi cu băutura voastră». Abia am apucat să-i zic, printre lovituri: «Staţi, doamnă, eu n-am băut nimic, doar l-am adus acasă». Era soţia lui, dar eu n-o ştiam. Apoi mi-a zis nea Ghiţă: «Iart-o, Aurică, iart-o!». Nu puteai să te superi pe el“, a mai povestit cascadorul.

„Ilarion Ciobanu s-a urcat dezbrăcat cu picioarele pe recepţie“

Aurel Popescu a dezvăluit şi una dintre întâmplările care au dus la răcirea relaţiilor dintre regizorul Sergiu Nicolaescu şi actorul Ilarion Ciobanu: „Eram la Braşov, la filmul «Nemuritorii». Într-o noapte l-au trezit recepţionerii pe Sergiu şi l-au chemat de urgenţă jos. Acolo, ce să vezi. Ilarion Ciobanu, mangă fiind, se dezbrăcase şi se urcase cu picioarele pe biroul de la recepţie. Abia a reuşit să-l dea jos, cu scandal, a ieşit şucăr mare acolo, la «Aro». Altfel, nea Claris, că aşa îi ziceam noi, era un om extraordinar. Dar avea şi momente când o lua pe ulei şi se termina tot“.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: