De la bun început, trebuie spus că ceea ce spectatorii vor vedea în sălile de cinema, din România şi de aiurea, nu este, propriu-zis, filmul „moşit“ de Lars von Trier cu atâta greutate în ultimii ani; sau este şi nu este, în acelaşi timp. Regizorul a afirmat că mai jos de 5 ore şi 50 de minute nu poate tăia şi că aceasta este varianta sa definitivă de montaj.
 
Scurt şi lung
 
Prin urmare, varianta pe care publicul o primeşte acum (inclusiv volumul al doilea, care va avea premiera în România pe 7 februarie) este una montată de o membră a echipei sale de producţie, o versiune realizată „cu acceptul autorului, dar fără implicarea sa“, aşa cum titrează cartonul iniţial.

Cu alte cuvinte, cele patru ore cât durează împreună cele două volume sunt un material scris şi filmat de Lars von Trier, dar nu reprezintă opţiunea de montaj a autorului. Varianta integrală va rula numai în festivaluri, la rândul său împărţită în două volume.
 
Acesta nu este un film porno
 
Un alt lucru care trebuie clarificat din start este că „Nymphomaniac“ nu este absolut deloc un film pornografic, aşa cum abilul marketing ţesut în jurul peliculei s-a străduit din greu să acrediteze. Lucrul este evident de la vizionarea primului volum, şi aceasta chiar dacă din versiunea de faţă lipsesc în primul rând secvenţele (foarte) explicite, realizate cu ajutorul actorilor porno profesionişti, în calitate de dubluri ale starurilor din film.

De la un anumit moment, mai precis după insuccesul filmului-continuare la „Dogville“, „Manderlay“ (2005, singurul rateu din cariera regizorului), Lars von Trier a fugit cât a putut de mult de realizarea proiectatului final al trilogiei „U.S.A.“ (despre tribulaţiile personajului Grace în „tărâmul tuturor posibilităţilor“), care trebuia să fie filmul intitulat „Washington“. Prin urmare, a anunţat că va ieşi pe piaţă cu diverse filme „de gen“. Inutil să mai spunem că niciunul dintre acestea nu a fost vreodată un veritabil film de gen.

„Încărcătură“ filozofică

„Nymphomaniac“ nu este un film porno (sau este un pseudo-porno), aşa cum – fiecare la vremea lui – „The Boss of It All“ / „Şeful şefilor“ (2006) nu era o comedie obişnuită, „Antichrist“ (2009) nu a fost un film horror, cu atât mai puţin „Melancholia“ (2011) unul SF.

Pelicula are o puternică „încărcătură“ filozofică, evidentă în fiecare cadru şi în fiecare replică. Important este că „Nimfomana“, chiar şi în această variantă scurtată, are forţă cinematografică, reprezintă un nou succes pentru von Trier şi te face să aştepţi cu nerăbdare cel de-al doilea volum.


Gainsbourg revine

Povestea „nimfomanei“ Joe (interpretată la maturitate de Charlotte Gainsbourg, la a treia colaborare cu regizorul – caz unic pentru o actriţă! –, iar la tinereţe de revelaţia Stacy Martin, de profesie model, descoperită şi lansată de acest film) este una morală. Exact astfel ne şi avertizează povestitoarea că va fi, şi nu „moralizatoare“, aşa cum sună traducerea românească, ceea ce este cu totul altceva.

Este un gen pe care cinematograful l-a mai frecventat deseori, mai ales cel francez (în tradiţia literaturii clasice din Hexagon), şi în care a excelat un Éric Rohmer (autor chiar al unui ciclu de „Poveşti morale“), urmat şi de adoratorii săi români, în primul rând Cristi Puiu. Este des întâlnit, însă, şi în cinemaul scandinav, de sorginte protestantă, căruia Lars von Trier îi aparţine din plin, iar acest fapt este mai important.

Tarkovski şi Bergman

Totodată, este un film în care cineastul danez pare mai aproape decât oricând de influenţele sale, declarate sau nedeclarate. Filmele lui von Trier de la „Antichrist“ (dedicat, pe genericul final, lui Andrei Tarkovski) încoace sunt foarte tarkovskiene, iar „Nymphomaniac“ intră, şi el, în această linie (vezi şi secvenţa inaugurală a filmului, inspirată 100% de regizorul rus; numele acestuia apare, de altfel, şi ca primul din lista de mulţumiri de pe genericul final al „Nimfomanei“).

În acelaşi timp, niciodată von Trier nu a fost mai aproape (la nivel de scenariu şi dialoguri, cel puţin) de Ingmar Bergman, cel cu care este atât de des asociat, în mod facil însă – pentru că modelul său absolut din filmul nordic, a cărui influenţă a clamat-o personal în numeroase rânduri, este cineastul danez Carl Theodor Dreyer (1889-1968).

Poe, Fibonacci, Bach

Aşa cum spuneam, chiar şi în această variantă parţială şi „cenzurată“, pelicula are o dimensiune (pseudo-)filozofică deloc neglijabilă, a cărei interpretare va da, probabil, multă bătaie de cap de-acum încolo. Cele cinci poveşti – „capitolele“ în care este împărţit opusul lui Lars von Tier – sunt „împănate“, mai ales în zonele interstiţiale, de numeroase discursuri teoretice şi excursuri intelectuale, de la teoria pescuitului în râu, după Izaak Walton (1594-1683), până la canonul de orgă al lui Bach, trecând prin Şirul lui Fibonacci şi Secţiunea de aur. Pentru Lars von Trier (ca şi pentru alter ego-ul său, Seligman, interpretat de Stellan Skarsgård), întregul univers pare a se supune unor legi eterne şi tipare imuabile, misterioase şi de neînţeles, inclusiv comportamentul bizar al „nimfomanei“.

Info 

Nimfomana Vol. I / Nymphomaniac: Volume 1 (Danemarca-Germania-Franţa-Belgia-Marea Britanie, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBeouf, Christian Slater, Uma Thurman, Sophie Kennedy Clark, Connie Nielsen

Rulează la: Cinema City Cotroceni, Glendale Studio, Cinema Scala

5 stele