Pornografia, nu în România!

Sau poate da. Căci asist cu o uluire de care nu mă mai credeam în stare la o aiuritoare idolatrie publică, care se poate reduce la „Wow! A mai facut von Trier un film, Nymphomaniac! E —musai—  genial! Haideţi s-avem cu toţii un orgasm intelectual!”.

Sau poate nu. Căci niciunul din intelectualii ce urlă zilele acestea „jos cenzura!” nu par a se gândi că până şi geniile, din toate domeniile (nu doar din politică) o pot lua pe arătură şi pot, la umbra marii lor faime, să-şi bată joc de orice normă scrisă sau nescrisă, în uralele unor snobi neduşi la biserică, în sensul ei cel mai mundan cu putinţă.

Nici eu nu merg la biserică, cred doar în Dumnezeu, nu şi în prea-cuvioşii Lui reprezentanţi pe Pământ şi în dogmele lor (adesea) vetuste. Nu sunt pudibond şi încerc să nu fiu nici ipocrit. Nu sunt nimfă, nici satir. După toate normele creştine, sunt chiar un mare păcătos: bifez lejer cinci dintre păcatele capitale şi încalc zilnic minimum trei porunci. Dar nu fac sex la cinematograf, ci în „bivuac” şi nici nu mă chiorăsc la alţii în timp ce-o fac!

Cred că arta se termină acolo unde începe obscenitatea şi că una din diferenţele fundamentale lăsate de Dumnezeu pe Pământ, între animale şi noi, este aceea că noi, şi doar noi, animalele de oameni, ne punem o frunză peste puţă! Of, am uitat, iertaţi-mă, cine-o fi şi Dumnezeu ăsta, un moş cu barbă albă, care ne dă nouă lecţii de pe un nor pufos?! 

Cred că într-o lume ideală care ar funcţiona pe bază de valori reale, nu de diletantism, snobism şi hipstereală endemică, filmul ăsta ar fi fost interzis în primul rând pentru că e surprinzător de prost, raportat la aşteptări, mai ales, şi nu pentru că e —mizilic— pornografic!

Poate prea puţin pornografic, pentru aşteptările unora, în prima lui jumătate, dar s-a gândit cel mai miştocar regizor european şi la asta şi pare-se că a rezolvat problema, în cel de-al doilea "volum". Pe care, slavă Domnului —fie-mi iertată deasa Lui pomenire, e inedită mie şi absolut spontană—, o să-l "citim" fix acolo unde-şi au locul astfel de producţii: acasă (în sensul de spaţiu privat)!

Ca un cinefil (amator) ce sunt vă fac o confesiune care, primită cu aceeaşi buna-credinţă cu care e oferită, ar trebui să spună mult referitor la complicata mea "relaţie" cu marele regizor danez: „Dogville” este filmul meu preferat (chiar daca n-am poză cu mine & afişul), iar „Melancholia” e undeva în primele şapte. Aşa să-mi ajute bunul Dumnezeu! 

Faptul că nu sunt „de meserie”, critic de film (şi nici nu-mi doresc) îmi dă măcar dreptul să-mi pot exprima şi eu liber stuporile cinefilice, fără grija sau pretenţia argumentării. Admit aşadar că filmul ăsta s-ar putea să fie genial. Dar atunci ce nevoie mai avea de exhibarea unei uluitoare palete morfologice genitale (asta mai treacă-meargă), precum şi mai ales a 1 porţie de" felaţie totală" (prost filmată) + 1 bucată "coitus interruptus" (la montaj)?!

Pentru cei care n-au văzut filmul, dar se grăbesc să se alăture corului de „jos-naci”, fac menţiunea esenţială că filmul nu este —aşa cum am sesizat că cei mai cu bun-simţ îşi imaginează— unul doar excesiv de erotic. De fapt, nu e defel erotic, în opinia mea. Si nici porno. Este doar un film sfidător, al unui cinic ce doreşte să ne şocheze, şi reuşeşte, care conţine câteva scene de sex explicit ce-l fac indezirabil proiectării într-un spaţiu public (!) cum e cinematograful (cu toate că unii par să nu înteleagă ca e public...). Atât şi suficient pentru a fi interzis de CNC, în ambele lui părţi! 

Să mă explic. Cred că avem cu toţii dreptul elementar să ne clasificăm trăirile în funcţie de propriile noastre criterii intime. Un film la care nu râzi nu poate fi o comedie (de pildă, „The wolf of Wall Street”), iar altul, la care n-ai nici măcar o tentativă de erecţie nu este, cu siguranţă, un film erotic. Iar unul la care îţi vine să vomiţi e, simplu, greţos. 

„Nymphomaniac” e doar un foarte, foarte lung metraj cu enorme pretenţii psihologice şi —numai— cu certe realizări în materie de satisfacere a exchibiţioniştilor şi voyeuriştilor. Sfidând (de regulă) norma şi trecând de data asta în afara ei, gurul von Trier ne tratează ca pe nişte discipoli infantili, gata să înghită tot ce se scoboară de la înăţimea geniului său supra-omenesc. De aceea mesajul filmului e ratat. De aceea cvasi-majoritatea cronicilor pozitive despre acest film sunt sublime, dar închipuite. Cele mai multe, net superioare producţiei pe care îşi imaginează că o descriu.

Acceptând logica aceasta pernicioasă a libertăţii de exprimare/ exchibare fără nicio limită,  atât timp cât e "de artă" , n-ar mai trebui decât ca zeul Lars să pogoare pe Pămant, ca să umblăm despuiaţi pe străzi şi să ne împerechem "artistic" prin ganguri, făcând —desigur— pe deştepţii, sub augusta lui oblăduire (culturală). 

Iar dacă, cumva, nu permite legea ţării cea stupidă (legea...), s-o mai găsi poate vreo bucată de pământ, prin Guyana, după modelul sectei lui Jim Jones. 

Sper, din tot sufletul, sa nu vă lăsaţi seduşi de argumente rizibile, de genul „e interzis sub 18 ani” (ca "Sex and the city", în care —stupid—  nu i-am văzut vulva Samanthei...), ca şi când n-am fi în „ţara lui hai-hui”, unde nu există, de pildă, nicio lege care să oblige cârciumarii (sunt cârciumar, parol!) să nu permită accesul minorilor în localuri! (Da, da, aţi citit bine, legea interzice doar vânzarea de alcool şi ţigări minorilor, nu şi accesul acestora, aşa cum e in toate ţările civilizate! Deci, haideţi să fim serioşi...)

Sau de argumente patetice, din ciclul „e film de artă, să fie primit!”, cele care —cică— ar trebui să ne închidă gura, nouă, tuturor celor „pro-cenzură”. Eu am crescut hrănindu-mă cu filme şi am învăţat că filmul în sine e o artă —a şaptea chiar— şi nu există decât filme bune sau filme proaste, simplu spus. Sintagma preţioasă „film de artă” e un pleonasm stupid („arta de artă"), inventat de snobi ca să-şi justifice chinurile cinematografice sau leafa de critici de film.

Am lăsat la sfârşit argumentaţia juridică (aici sunt oarecum "specialist", am "formaţie..."), care oricum nu valorează nici cât o ceapă degerată pentru cei care intră într-un soi de "fibrilaţie cerebrală" când aud rostindu-se "Lars von Trier"(wow!).

Primo, să definim pornografia. Spicuim din „Legea privind prevenirea şi combaterea pornografiei, Nr. 196/2003": 

Art.1(3) Prin materiale cu caracter obscen se înţeleg obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală" .

Un alt articol reglementează separat situaţia filmelor, pentru a nu lăsa loc de echivoc:

Art. 9. – Filmele pornografice, indiferent de suportul pe care sunt realizate, se vor închiria sau vinde numai în spaţii cu destinaţie specială, autorizate de comisia prevăzută la art. 6, şi nu vor fi închiriate sau vândute minorilor.

Wow! Carevasazică, în România este absolut interzisă proiectarea de filme pornografice în cinematografele publice!

Secondo: este acest film porno, conform legii, adică conţine scene prohibite? Este, clar, nu se poate nega evidenţa! 

Sunt total împotriva oricărei cenzuri pe motive ideologice, de "delict de opinie", dar sunt pentru cenzurarea scenelor de sex explicit, care înseamnă pornografie, şi pot fi apreciate într-un mod cât se poate de obiectiv!

Nimeni nu pledează pentru arderea filmului şi pedepsirea autorului, ci doar pentru o minimă respectare a moralei publice, oricum grav suferindă în timpurile şi locurile acestea, şi trimiterea Nymphomaniac-ului acolo unde îi este locul, în spaţii de vizionare private. 

Dar totul e bine, nu-i aşa, când e cu "happy end". În final, mulţumescu-ţi Doamne că ne-ai dat o comisie la CNC care ne apără de (geniul) cel rău şi rătăcit şi care a votat în unanimitate (!) interzicerea acestui film idiot! În cinematografe. În rest, Dumnezeu cu mila...

P.s. În timp ce scriam articolul, (prea) pudica mea concubină mă anunţă că Mihail Kogălniceanu a dat undă verde filmului şi a scos-o din funcţie pe fata aia din Playboy,  zice la gazetă (nu citim decât „Adevărul”, ea, eu nimic). Vă mărturisesc, mi-a venit —în premieră— s-o bat! Nu poţi să faci caterincă chiar în halu' ăsta de personaje istorice, mai ales de morţi! Recunosc, o clipă m-am speriat, noroc că ştiu cine este Mihail Kogălniceanu şi că nu cred ce-mi spun femeile.