Oscarul 2014: corect politic, modest artistic

Voi vorbi mai puţin despre „12 Years a Slave“, filmul care a câştigat anul acesta Oscarul pentru cel mai bun film şi mai mult despre acest sindrom ce bântuie lumea liberă, numit „political correctness“.

„Într-adevăr, dacă orice vorbire e vorbire despre «funii în casa spânzuratului», dacă stângacii sunt neurastenici din cauza faptului că sunt stângaci, dacă trebuie să te prefaci tot timpul că nu există nicio diferenţă între graşi şi slabi, între albi şi negri, înalţi şi scurti, de teamă să nu provoci ireversibile catastrofe sufleteşti, înseamnă că umanitatea e bolândă, anemică, în prag de colaps“ (Andrei Pleşu, „Între Berkeley şi Dudeşti“).

Corectitudinea politica ne cotropeşte şi nouă existenţa din ce în ce mai mult, după ce a făcut ravagii în lumea occidentală, ca un veritabil tsunami plecat de undeva de pe liberala Coastă de Est americană şi propagat peste tot în lumea în care există muguri de democraţie liberală. Nu vreau să fiu greşit înţeles. Admir America pentru tot ceea ce este („cel mai reuşit proiect al umanităţii“, tot Andrei Pleşu), sunt adept necondiţionat al valorilor democraţiei liberal-occidentale şi de-a dreptul dependent de toate libertăţile pe care aceasta le asigură. Inclusiv de cea a consumului, de bunuri şi de artă.

Sunt conştient de toate nedreptăţile care au existat (şi încă mai există) în timp şi spaţiu şi de faptul că repararea lor a fost posibilă numai graţie unei presiuni uriaşe puse de segmentul progresist al societăţii pe cel conservator. Reculul acestuia din urmă este însă uimitor, iar penitenţa ciudată şi cam tardivă pe care o îmbrăţişează voluntar toţi cei care se simt indirect vinovaţi de toate inechităţile, abuzurile şi cruzimile comise de înaintaşii lor creează cu adevărat dimensiunea uriaşă a acestei hiper-moralităţi numite bombastic corectitudine politică. Ce sufocă azi, paradoxal, societăţile libere, inclusiv cea românească, afectând preponderent tânăra intelectualitate.

Încă o victorie a acestei mentalităţi ultra-liberale (şi o mostră elocventă de ispăşire necontenită a unei adânci vini colective) este decernarea Oscarului unui film esenţialmente reparatoriu, încadrat perfect în tendinţa epocii contemporane (americane), a unei societăţi care a fost capabilă (cinste ei!) să aleagă un preşedinte negru în detrimentul unui preşedinte femeie, doar pentru că se simţea mai vinovată pentru inechităţile suferite de negri de-a lungul istoriei lor, decât faţă de cele la care au fost supuse femeile (la ora aceea nu se ştia cât de bun sau nu va fi Obama).

„12 ani de sclavie“ este un film terifiant, la fel ca toate filmele care sunt fresce ale hidoşeniei, micimii, laşităţii şi răutăţii fiinţei umane. Inevitabil, dacă eşti om, şi nu fiară, lăcrimezi. La fel ca la „Dogville“, la „Lista lui Schindler“, la „Avatar“ sau la „Patimile lui Iisus“. Eu am lăcrimat ceva mai puţin (decât la cele evocate şi la multe altele), ceea ce mi-a permis să văd – cât de cât – şi filmul, nu doar drama oribilă a sclaviei şi natura umană în plenitudinea urâţeniei ei. Iar filmul pe care l-am văzut nu era, să-mi fie cu iertare, atât de bun încât să merite un Oscar.

Nefiind critic de film, îmi permit capriciul să-mi exprim aici doar un sentiment, pe care nu sunt obligat să-l demonstrez. Fiind însă un cinefil împătimit, vă pot spune că am văzut o succesiune de clişee cinematografice, nu neapărat de proastă calitate – ba chiar unele secvenţe au fost de-a dreptul reuşite –, al căror ansamblu însă, judecat la rece (imediat după film nu aş fi putut scrie rândurile acestea reci, cinice poate), mi-a adâncit sentimentul că nu se mai fac filme ca pe vremuri.Iar nivelul producţiilor care ajung să fie nominalizate este din ce în ce mai scăzut. Admit, prin comparaţie cu nenorocirea de „American Hustle“, demenţa de „The Wolf of Wall Street“ sau „nimicul“ de „The Artist“ (câştigătorul din 2011), „12 ani de sclavie“ a fost chiar bunicel (nu am văzut „Her“ şi cred că „Gravity“ e mai bun decât câştigătorul).

Dar dacă am ajuns să alegem filmele de Oscar după criteriul „răul cel mai mic“, ca actorii în politica românească, vai de mama noastră!

Poate însă că eu, crescând cu „Mandingo“ (1975, l-am văzut prin ’85), fidel al „Rădăcinilor“ („Roots“, celebrul serial cu Kunta Kinte, din anii ’80), amorezat fiind de „Django Unchained“, filme emblematice pentru povestea ruşinoasă a sclaviei, sunt ceva mai aspru cu acest film vrednic altfel, un fel de „Django (very) chained“ (înlănţuit), dacă vreţi, pe care totuşi vi-l recomand, şi nu pentru că a luat Oscarul. Atenţie, însă, după cum bine zicea un titlu de cronică, sunt „12 ani de sclavie în 2 ore greu de suportat“.

Cinematograful european nu este cu nimic mai breaz (dimpotrivă, uitaţi-vă doar ce aberaţii de filme câştigă – de regulă – marile premii în Europa), iar nădejdea mea a stat, până de curând, în filmele bune americane, deloc puţine (raportat la cantitatea imensă de producţii hollywoodiene), din acelea care mi-au făcut viaţa frumoasă şi au mai luat, meritat, şi Oscaruri (aleatoriu: „Forrest Gump“, „American Beauty“, „The Silence of the Lambs“, „A Beautiful Mind“, „Slumdog Millionaire“, „Chicago“, etc.)

Dar cum în ultimii doi ani nu am mai văzut filme cu adevărat bune (cu câteva notabile excepţii, îmi vin acum în minte două, – iarăşi – „Django Unchained“ şi „Savages“), o iremediabilă tristeţe mă cuprinde şi apelez la dumneavoastră să-mi recomandaţi şi mie, şi implicit, celorlalţi cititori, filme care v-au impresionat. Nu contează din ce epocă şi ţară, pentru că viaţa cinefilului universal devine din ce în ce mai grea în vremurile acestea de „consumatorism corect politic“, şansa ce ne mai rămâne fiind o reală întrajutorare. Nu glumesc!