Oscar 2015. Filme criticate pentru că au denaturat adevărul istoric
0
Oscar 2015. Industria cinematografică iubeşte istoria, dar istoria nu iubeşte filmele. Peliculele bazate pe recreerea trecutului au reprezentat un punct de interes încă de pe vremea filmelor mute, interes care nu s-a diminuat nici până în prezent. Dar, nu de fiecare dată, realitatea hollywoodiană corespunde cu adevărul istoric, fapt evidenţiat recent de pelicula „Selma“, nominalizată la Oscar 2015.
Aceeaşi remarcă a fost lansată odată cu intrarea în cinematografele americane a filmului „Selma“, povestea unei perioade cheie în mişcarea pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare, avându-l în prim plan pe actorul David Oyelowo, în rolul lui Martin Luther King Jr., pelicula fiind regizată de Ava DuVernay. Astfel, publicaţia „New York Times“ a arătat cum producţia a denaturat faptele istorice, chiar pe prima pagină, după ce Joseph A. Califano Jr., un fost consilier superior al preşedintelui Lyndon B. Johnson, i-a acuzat pe producători „că au ignorat în mod deliberat însemnările istorice“ în ceea ce priveşte descrierea relaţiei tumultoase dintre oficialul american şi Martin Luther King Jr.
Oscar 2015. Precedentul personajelor de culoare „de umplutură“
Fanii filmului au susţinut că inexactităţile nu sunt la fel de importante precum scopul peliculei, nefiind vorba de un documentar. Dar fostul consilier al preşedintelui Johnson a demonstrat cum astfel de implicaţii pot afecta rezolvarea problemelor rasiale. „Selma“ suferă din cauza unui precedent, arată „Time“, prin vocea istoricului David Kaiser: greşelile din filme precum „Mississippi Burning“ şi „Ghosts of Mississippi“ în care rolul albilor era exagerat în defavoarea oamenilor de culoare în mişcarea pentru drepturile civile au fost semnalizate pe bună dreptate, numai că cele două producţii introduceau personaje de culoare doar pentru a fi ucise sau terorizate.
Kenneth Turan, de la „Los Angeles Times“, arată cum astfel de acuze pot diminua şansele de reuşită la Oscar ale unui de film, scriind: „Trecutul nu este în sine ceva bătut în cuie, ci mai degrabă o serie de situaţii deschise diverselor înterpretări (...). Filmele sunt, din punct de vedere organic, incapabile să fie corecte în totalitate. Au tendinţa să spună poveşti, să romanţeze, fac ca lucrurile să fie dincolo de viaţa normală. Motiv pentru care, atunci când ne aplecăm asupra unui asemenea aspect, le iubim atât de mult“, arată acesta.
Oscar 2015. Un alt fel de Lyndon B. Johnson
În filmul Avei DuVernay, Martin Luther King Jr. este înfăţişat în timp ce se întâlneşte cu preşedinetele american, la mijlocul lunii decembrie a anului 1964, cerându-i dreptul la vot. Johnson se dovedeşte a fi tulburat de cerere, reticent la cerinţe, afirmând că nu a sosit timpul rezolvării acestei probleme. Dar, în realitate, deşi Lyndon B. Johnson a spus că legislaţia trebuie să mai aştepte, nu aceasta a fost esenţa întâlnirii. Preşedinetele a recunoscut pe deplin problema şi a promis că va folosi orice instrument juridic prevăzut de Legea Drepturilor Civile din 1964 pentru a o combate.
Pe 4 ianuarie, Johnson, în discursul privind starea naţiunii, a promis că va înlătura orice obstacol în calea votului. Presa a aflat curând că Departamentul de Justiţie lucrează atât la un nou amendament constituţional prin care să fie interzise practicile folosite de statele din sud privind privarea de vot a americanilor de culoare, cât şi la o legislaţie prin care guvernul federal să poată înregistra alegătorii. Astfel, planurile oficialilor americani au început înainte de campania lui King.
Martin Luther King Jr. (David Oyelovo), în timpul unui discurs FOTO „Los Angeles Times“
Protestele lui King au început pe 14 ianuarie şi au escaladat în următoarele şase săptămâni, atingând climaxul pe 7 martie, pe Podul Edmund Pettus, unde forţele de ordine au bătut protestatarii. În tot acest timp, King şi preşedintele au continuat să vorbească, pe 15 ianuarie cei doi având o discuţie telefonică cordială în care însuşi Johnson îi spunea lui King să facă presiune pentru trecerea legii şi să spună presei că va prezenta un proiect de lege. Pe scurt, cei doi conveneau la o eventuală soluţie de criză.
Preşedintele Lyndon B. Johnson, în timpul unei discuţii cu Martin Luther King FOTO „Time“
„Selma“ îl prezintă pe Johnson, în acea perioadă, refuzând să se rezolve cererile lui King, dar dându-i ordine lui J. Edgar Hoover, directorul FBI, să îl discrediteze. Într-adevăr, Hoover plănuise astfel de paşi, dar niciun ziar nu a dorit printarea materialelor oferite, aşa că mişcarea sa a fost sortită eşecului. King, în mijlocul evenimentelor, a scris că deşi abordarările celor două părţi sunt diferite, el nu are nicio îndoială că Johnson va rezolva problema „cu sinceritate, cu realism şi, prin urmare, cu înţelepciune“.
Discuţia dintre cei doi, în filmul „Selma“ FOTO „Los Angeles Times“
După întâlnirea celor doi în ajunul „Duminicii însângerate“ (1965), în care au discutat aceleaşi detalii ale legii, dar nu pe tonul prezentat în film, a urmat discursul lui Johnson din Congres, terminat prin cuvintele „Vom birui“, dar şi răspunsul favorabil al americanilor care erau de acord cu respectarea drepturilor persoanelor de culoare.
Protestatarii, întâmpinaţi de forţele de ordine în filmul „Selma“ FOTO „Los Angeles Times“
Oscar 2015. Şi „Lincoln“, „Argo“ şi „Gladiatorul“ au denaturat istoria
Acesta nu este singurul film cu temă istorică criticat pentru că adevărul a fost denaturat de dragul entertainmentului. În cursa nominalizărilor din 2013 de la premiile Oscar, filmul „Lincoln“, regizat de Steven Spielberg, cu Daniel Day-Lewis în rolul principal, a intrat în atenţia presei din cauza faptului că nu a prezentat fidel faptele istorice. Spielberg şi scenaristul Tony Kushner (un dramaturg laureat cu premiul Pulitzer) şi-au îngăduit libertatea de a se „juca“ puţin cu votul pentru abolirea sclaviei. Ca răspuns la plângerea unui congresman din Connecticut, Kushner a recunoscut că a modificat un pic realitatea, prezentând un vot diferit faţă de cel istoric. La vremea respectivă, toţi cei patru congresmani din Connecticut au votat pentru abolirea sclaviei, însă în film doi votează pentru, iar doi împotrivă.
Pe lângă această producţie, „Argo“, câştigător la categoria Cel mai bun film, în acelaşi an, a fost la rândul său criticat după ce a prezentat diferit criza ostaticilor americani din Iran, din 1979. În acel an, când revoluţia iraniană a atins punctul său critic, militanţii au atacat ambasada americană din Teheran, şi au luat mai mulţi ostatici, însă şase americani au reuşit să scape şi să se ascundă în casa ambasadorului canadian Ken Taylor. Realizând că este doar e chestiune de timp până cei şase vor fi găsiţi şi cel mai probabil ucişi, atât guvernul american şi cel canadian roagă CIA să intervină. Agenţia apelează la agentul Tony Mendez (Ben Affleck), pentru a-i salva pe cei şase.
În finalul peliculei are loc o scenă care îi ţine cu sufletul la gură pe telespectatori. După multe peripeţii, Mendez şi diplomaţii ajung în aeroport şi sunt pe punctul de a părăsi Iranul. Însă acum încep problemele: rezervările pentru biletele americanilor fuseseră amânate, angajaţii iranieni din aeroport devin suspicioşi, iar în final are loc o urmărire... ca-n filme. În realitate, povestea a fost mult mai simplă. Avionul a avut o defecţiune tehnică, iar zborul a fost întârziat cu o oră, după cum a povestit într-o carte biografică însuşi agentul Tony Mendez, potrivit „Huffington Post“.
Tot în 2013, pelicula „Zero Dark Thirty“, un film despre capturarea şi uciderea inamicului numărul 1 al SUA, Osama bin Laden, a stârnit cele mai aprinse polemici. Producţia regizată de laureata cu Oscar Kathryn Bigelow a fost criticată pentru că prezintă scene dure de tortură, „instrument“ care a condus la obţinerea unor informaţii esenţiale pentru capturarea lui bin Laden. Directorul CIA a precizat într-un comunicat că pelicula nu oferă deloc o prezentare realistă a faptelor, iar autenticitatea secvenţelor din film a fost contestată şi de doi senatori americani.
„Gladiatorul“, film câştigător a cinci premii Oscar, în care Russell Crowe şi Joaquin Phoenix deţin rolurile principale, relatează unele evenimente petrecute în timpul domniei împăratului roman Commodus, dar fără a fi conforme realităţii. Suveranul nu era chiar un tiran, aşa cum îl înfăţişează filmul, deşi era alcoolic. Commodus nu şi-a ucis tatăl - pe împăratul Marc Aureliu - şi nici nu a murit în arena de luptă, ci în timp ce făcea baie.
„300: Eroii dela Termopile“ nu s-a vrut niciodată un film care să respecte cu stricteţe adevărul istoric. Musculatura lui Gerard Butler (regele Leonidas) avea să suplinească cu succes toate greşelile din peliculă, de la statura regelui persan Xerxes, până la faptul că luptătorii spartani plecau la război îmbrăcaţi în chiloţi de piele.
În „Braveheart/Inimă neînfricată“, Mel Gibson îl potretizează pe William Wallace, un războinic scoţian din secolul al XIII-lea. Pe lângă faptul că are foarte multe greşeli - de la membri ai echipei de filmare surprinşi în unele cadre, până la maşini care se văd în fundal - pelicula ocoleşte şi adevărul istoric. Soţia regelui - cea care îl ajută pe Wallace în film - avea doar trei ani la vremea respectivă, aşa că toată acţiunea care o implică este pur şi simplu o fantezie. În plus, scoţienii au inventat kilturile abia peste 300 de ani.
Richard Walter, şeful catedrei de scenaristică la Universitatea din California, oferă o paralelă potrivită situaţiei: „Dacă vreau o salată cu ton, nu mă duc la magazinul de piese pentru calculatoare. Dacă vreau o lecţie de istorie, nu mă duc la cinematograf“, spune el.
Sergiu Nicolaescu şi denaturarea istoriei româneşti
Peliculele lui Sergiu Nicolaescu au umplut până la refuz cinematografele înainte de Revoluţie, dar au legitimat şi falsurile istorice. Regizorul a profitat de oportunităţile create de regim şi, alături de scenaristul Titus Popovici, a realizat pelicule care hiperbolizau anvergura domnitorilor români sau îi plasau pe comunişti în centrul luptei antifasciste.
„Mihai Viteazul“ (1970)
Cea mai eronată reprezentare a unui personaj istoric se regăseşte în „Mihai Viteazul“ (1970). În film, domnitorul îi învinge pe turci intrând în luptă fără armură, în cămaşă şi cu barda în mână. Producţia cinematografică îl prezintă a fi învingătorul de la Călugăreni. În realitate, Mihai Viteazul a dominat bătălia până la un moment dat, după care, spre seară, s-a retras de pe câmpul de luptă. A lăsat oraşele Bucureşti şi Târgovişte pradă otomanilor şi s-a retras în munţi pentru a primi ajutor din Ungaria, de la Sigismund. Scena cea mai emoţionantă a filmului îl prezintă pe Mihai intrând în catedrala din Alba Iulia pentru a fi încoronat, aclamat de „popor“, dorind să unească cele trei ţări româneşti. Cu toate acestea, domnitorul nu se gândise niciodată la unire, în Evul Mediu neexistând un astfel de proiect.
„Un comisar acuză“ (1974)
O altă istorie falsă legitimată de filmele lui Sergiu Nicolaescu se leagă de conflictele dintre legionari şi comunişti în anii 1940-1941. În realitate, comunişti nu au contat pe scena publică atunci. În filmul „Un comisar acuză“ (1974), Nicolaescu prezintă scena asasinării de către legionari, la închisoarea Jilava, a 64 de ofiţeri şi foşti demnitari. Se arată cum deţinuţii comunişti au fost eliberaţi pentru a scăpa de furia comandourilor legionare. În realitate, comuniştii au rămas în închisoare, deoarece legionarii nu le acordau niciun fel de importanţă şi nu şi-au propus să-i asasineze. Filmele avându-l în rolul principal pe comisarul Moldovan au debutat după „tezele din iulie 1971“ ale lui Nicolae Ceauşescu, care au culminat cu înăsprirea controlului ideologic asupra culturii.
„Revanşa“ (1978)
Într-o altă peliculă avându-l erou pe comisarul Andrei Moldovan, „Revanşa“ (1978), Nicolaescu legitimează varianta istoriografiei comuniste privind rebeliunea legionară. În film, comandoul condus de legionarul Parai-pan este făcut responsabil de asasinarea maiorului german Helmut Döring, cu scopul declanşării conflictului de stradă dintre Mişcarea legionară şi generalul Ion Antonescu. Încă din 1941 s-a ştiut că vinovat de acest asasinat era agentul englez de origine greacă Sarantopoulos. În filmul „Revanşa“ însă, Sarantopoulos este prezentat a fi un vagabond scos ţap ispăşitor pentru uciderea maiorului Döring.
Conducerea de partid nu era nicidecum interesată ca noile filme să prezinte adevărul istoric. Atât secretarul general al PCR Nicolae Ceauşescu, cât şi prim-ministrul Ion Gheorghe-Maurer sugerau că cinematografia trebuia să reflecte realităţile naţionale în conformitate cu linia partidului. După lansarea „tezelor din iulie 1971“, cu ocazia unei şedinţe a profesioniştilor din domeniul cinematografiei, Nicolaescu l-a asigurat pe secretarul general al PCR că cineaştii au înţeles misiunea pe care le-a trasat-o acesta. De remarcat, în acest sens, sunt şi contribuţiile scenariştilor la mistificarea şi falsificarea istoriei, aceştia fiind autorii scenelor şi replicilor care au contribuit la turnura naţionalistă a cinematografiei comuniste.
Se încarcă comentariile...
