Odă Europei Centrale

NOSTALGIE Un spaţiu cultural în întregime imaginar, dar în acelaşi timp dureros de real din punct de vedere istoric, este reconstituit minuţios de americanul Wes Anderson în „Hotel Grand Budapest“, cu Ralph Fiennes în rolul personajului-cheie, recepţionerul Gustave H.

Cazul regizorului american Wes Anderson este unul dintre cele mai bizare din cinemaul contemporan, asigurându-i un loc unic în galeria personalităţilor care chiar contează. American get-beget, mai mult, născut în oraşul texan Houston (celebru pentru Centrul Spaţial NASA), Wes Anderson are, pentru fiecare film pe care-l realizează, o abordare extrem de personală, unii ar spune mai degrabă europeană, prin accentul pe stil şi pe detalii care-l caracterizează.

Un regizor genial

Pelicula care l-a afirmat pe Anderson ca un astfel de autor este „The Royal Tenenbaums“ / „O familie genială“, din 2001, cea care-i lansează specificul stilistic şi, totodată, distribuie actori care vor deveni fetiş pentru realizator: Bill Murray, Jason Schwartzman, Luke şi Owen Wilson, Ben Stiller (o parte prezenţi şi în precedentul „Rushmore“, din 1998) etc. Filmele lui Wes Anderson sunt foarte stilizate, au în distribuţie o sumedenie de vedete / actori mari, câteodată în roluri episodice (de exemplu, numai în actualul „Hotel Grand Budapest“ apar, în roluri de mai mică sau mai mare întindere, Ralph Fiennes, F. Murray Abraham, Mathieu Amalric, Adrien Brody, Willem Dafoe, Jeff Goldblum, Harvey Keitel, Jude Law, Bill Murray, Edward Norton, Saoirse Ronan, Jason Schwartzman, Léa Seydoux, Tilda Swinton, Tom Wilkinson şi Owen Wilson), şi posedă un ritm extrem de dinamic, de multe ori necesitând cel puţin o revizionare.

Aproape fiecare film care a urmat a fost în această linie şi fiecare a constituit o „lovitură“, atât pentru critici, pe piaţa filmului de artă, cât şi din punct de vedere comercial, pentru publicul larg: „The Darjeeling Limited“ / „Un tren numit Darjeeling“ (2007), trecând prin animaţia „Fantastic Mr. Fox“ (2009), superbul „Moonrise Kingdom“ / „Aventuri sub clar de lună“ (2012), cu care filmul de faţă seamănă cel mai mult, şi acum acest „Hotel Grand Budapest“, cel mai mare succes dintre toate, la ambele tipuri de public.

Un mixaj postmodern

Nu ştim care sunt rădăcinile intelectuale ale lui Wes Anderson, cert este că el şi-a urmat acest drum în mod încăpăţânat, cu filme din ce în ce mai frumoase, reuşind să impună ceea ce se numeşte „marcă auctorială“, stil personal. Pentru un cineast considerat atât de „european“, era firesc la un moment dat să „cânte“ nostalgia Bătrânului Continent, a Lumii Vechi etc. (cum, de la un moment dat, a făcut şi alt american eurofil, Woody Allen), şi exact acest film este „The Grand Budapest Hotel“.

Lumea descrisă în film a existat şi, în acelaşi timp, nu a existat. Scenariul scris de Anderson are grijă să nu localizeze nimic exact, din punct de vedere istoric sau geografic (mai exact, să localizeze fictiv, anacronic), în acelaşi timp absolut toate elementele sunt inspirate dintr-un loc sau perioadă de timp reale. De aici, delicioase şi asumate anacronisme, care fac, pentru cunoscători, mare parte din farmecul peliculei.

Et in Kakania ego...

Staţiunea montană în care se află hotelul este situată în Alpi, dar ţara fictivă în care e plasată acţiunea are multe din minunata Cehoslovacie interbelică (cea a lui Masaryk şi Beneš; filmul aminteşte de multe ori de splendidul „L-am servit pe regele Angliei“, al lui Jiří Menzel, după Hrabal). Invazia din partea unui stat mai puternic, sub egida unei mişcări de tip fascist, aminteşte, evident, de cea nazistă de după acordul de la München din 1938, dar ea este plasată, anacronic, într-un fictiv 1932.

În plus, deşi acţiunea se desfăşoară, teoretic, la începutul anilor ’30, aproape întreaga recuzită (interioare, costume, uniforme etc.) este cea din preajma primului război mondial. Firesc, pentru că aceea este perioada „belle epoque“, momentul în care civilizaţia europeană s-a prăbuşit de fapt, restul nefiind decât consecinţe şi reverberaţii ale acestui moment apocaliptic (de la care, de altfel, anul acesta se împlinesc fix 100 de ani). „Cred că lumea lui dispăruse de fapt de mult“, se spune, de altfel, în final despre personajul central, recepţionerul Gustave H. (Ralph Fiennes), cel care sintetizează majoritatea valorilor Lumii Vechi.

Este lumea Kakaniei, creată şi „cântată“ de austriacul Robert Musil în capodopera sa „Omul fără însuşiri“, cea a Europei Centrale, a agonicei „monarhii chezaro-crăieşti“. În mod explicit, scenariul afirmă că este inspirat din opera scriitorului austriac Stefan Zweig (mai exact din două dintre romanele sale, „Ungeduld des Herzens“ şi „Rausch der Verwandlung“), iar autorul-narator din film are multe din trăsăturile (fizice şi intelectuale) ale acestuia. Numai că Zweig s-a sinucis în Brazilia în 1942, aşa după cum şi reaminteşte un carton pe genericul final, iar momentele din care naratorul se întoarce în timp sunt plasate în anii ’80 şi ’60, aşadar încă o tentativă asumată de mistificare a privitorului.

Info

Hotel Grand Budapest / The Grand Budapest Hotel (SUA-Germania, 2014)

Regia: Wes Anderson

Cu: Ralph Fiennes, Saoirse Ronan, Edward Norton

Rulează la: Cinema City Cotroceni

4 stele