Cert este că, dacă vrei să treci de nivelul reacţiilor viscerale şi al atitudinilor belicoase (pe care şi agresivitatea realităţii imediate le generează în noi), trebuie să urmăreşti trecerea „diafană“, prin sistemul de distribuţie, a filmelor care oferă sufletului şi minţii, hrana fără de care nu s-ar modela aşa cum trebuie. Căci fără exersarea inteligenţei emoţionale, pe care pare s-o ignore societatea noastră (timp al faptei expediate rapid şi definitiv), umanitatea din noi ar fi diminuată.

Nu întâmplător, peliculele din această categorie stârnesc aprecieri şi câştigă premii la festivaluri de film prestigioase, iar noi avem posibilitatea să le vedem pe ecranele din România, putându-le evalua în acelaşi timp cu publicul european. Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, de pildă, le prezintă în luna octombrie a fiecărui an, într-un eveniment cinematografic din care nu e greu să ratezi titluri, dată fiind densitatea programului, ce include, pe lângă proiecţii, întâlniri cu cineaşti prestigioşi, sesiuni Q&A, sau master class-uri.

Poţi recupera ulterior, fiindcă peliculele intră în circuitul naţional de distribuţie, aşa cum este cazul şi cu filmul Girl (Balerina), debutul belgianului Lukas Dhont, regizor premiat în 2018, de Academia Europeană de Film, fiind considerat „revelaţia anului“.

Lumina caldă a dimineţii pătrunde prin fereastra micului dormitor, în care Lara se trezeşte alene. Câteva mişcări controlate, menite a-i verifica mobilitatea pentru şpagat. Un frăţior mângâiat cu dragoste. O atmosferă de căldură sufletească învăluie secvenţa de început, stabilind astfel tonalitatea emoţională ce se va păstra pe tot parcursul acestei poveşti despre căutarea de sine, la vârsta adolescenţei. Numai că pentru Lara  proba este de două ori mai dificilă, fiindcă tânăra are două drumuri grele de parcurs: cel profesional, căci ţinteşte să pătrundă în teritoriul dificil al performanţei maxime în balet, şi cel identitar, fiindcă trece printr-un laborios proces de schimbare de sex, întrucât se simte fată, dar s-a născut în capcana unui corp masculin.

La 15 ani poate fi prea târziu pentru ca Lara să izbândească în lumea baletului şi a poantelor, unde corpurile se modelează de la vârste fragede, dar tânăra ţinteşte excelenţa şi munceşte zi şi noapte, cu obstinaţie. În acelaşi timp, trece prin fiecare fază a tratamentului hormonal şi psihologic, care o pregăteşte pentru operaţia finală, ce îi va aduce corpul în consonanţă cu percepţia sa despre sine.

Această poveste cinematografică nu are nimic din atitudinea încărcată de contradicţii, cu care astfel de istorii transsexuale au mai fost tratate în film. Fiindcă Lara trăieşte într-o societate civilizată, în care opţiunea ei nu este privită cu ură sau dispreţ, ci dimpotrivă. Tânăra primeşte tot sprijinul din partea tatălui, şofer de taxi care îşi creşte singur cei doi copii şi a făcut efortul financiar de a-şi schimba viaţa, pentru a se muta lângă şcoala de balet de top, unde fiica sa îşi poate împlini visul. El îi este ajutor apropiat şi permanent prezent pe parcursul terapiei şi al adaptărilor psihologice prin care trece fiica sa. La fel sunt prietenii şi familia.

Profesorii simt că are talent şi o susţin în dorinţa ei de a recupera anii de balet ce îi lipsesc, iar maestra lucrează cu ea, cu dragoste, dar şi cu exigenţa necesară acestei profesii în care se munceşte enorm. La fel, colegele de clasă nu o privesc ca pe o ciudăţenie, ci ca pe o camaradă acceptată senin la vestiar şi la duş, unde chiar Lara se fereşte a-şi arăta goliciunea, chinuindu-şi corpul şi mascându-şi organele genitale cu bandă adezivă, până când procedeul duce la infecţie şi la amânarea procedurilor medicale programate.

Într-o singură secvenţă tânăra este umilită, fiindcă este tratată ca o fiinţă cu statut identitar incert („Ce vrei să fii, băiat sau fată?“), dar colegele nu fac aceasta din răutate, ci din curiozitate: la o petrecere, îi cer să-şi arate goliciunea, pentru egalitate de tratament, spun ele că şi ea le vede goale la duş. Faptul trece ca un moment de jenă pasageră pentru grup, dar această chestionare intruzivă a corporalităţii ei îi produce Larei o traumă profundă.

Şi acesta este, de altfel, sâmburele acestei sensibile drame şi unghiul de vedere subiectiv al eroinei, din care au scris Lukas Dhont si Angelo Tijssens povestea la care regizorul a reflectat vreme îndelungată, după ce în 2009, ca student în primul an la facultatea de film (avea 18 ani), a citit un articol despre viaţa unei dansatoare transgender belgiene, cu care s-a şi consultat apoi, pentru realizarea peliculei. Cea mai mare luptă dusă de tânără (în viaţa reală şi în film) nu a fost cu cei din jur, ci cu proprii demoni interiori şi cu frica de a nu putea să fie ea însăşi până la capăt.

De aceea, nu există conflicte colaterale, exterioare în film, ci doar cel interior, al călătoriei tensionate a adolescentei spre un eu integral feminin. Şi aceasta se întâmplă probabil şi fiindcă în societatea belgiană dreptul omului de a alege este respectat, iar guvernul nu cheltuieşte peste 36 de milioane de euro pentru referendumuri inutile, ca cel din România, care a ţintit schimbarea Constituţiei în vederea redefinirii căsătoriei.

Regizorul Dhont a construit istoria acestei căutări de sine şi a curajului de a se face acceptată, ale tinerei balerine, cu mare sensibilitate, atenţie la detaliu şi la nuanţele procesului de creştere a unei persoane transsexuale, care munceşte până la epuizare pentru o carieră artistică. Prin ea, lumea baletului şi-a găsit în acest film o reflectare cinematografică plină de simpatie, ce-i pune în evidenţă eleganţa, dar şi efortul nemăsurat pentru a o atinge. Cum corpul masculin stă încă în calea împlinirii dorinţei tinerei de a fi balerină, el devine un element important în film, alături de oglinzile în care, în mod constant, Lara îşi verifică silueta, aşteptând cu nerăbdare metamorfoza ei, care i se pare că întârzie nepermis.

Nudurile sunt filmate în toată graţia lor adolescentină, bine reliefate de lumina catifelată, folosită cu măiestrie de directorul de imagine Frank van den Eeden, un adept, în această peliculă, al tehnicii unui clarobscur delicat, ce conferă cadrelor o tensiune vizuală proprie.

Fiind o poveste bazată pe tectonica sentimentelor, despre eul care îşi caută corpul potrivit, filmul oferă prilejul unor portrete remarcabile, de la cel al tatălui (excepţionalul Arieh Worthalter), prieten şi protector al fiicei sale,cel al frăţiorului, un talent actoricesc natural, la cel al maestrei de balet, al psihologului care lucrează cu Lara, al colegelor de clasă şi, mai presus de toate, cel al eroinei principale, balerina nerăbdătoare să evolueze într-un corp feminin. Pentru această partitură actoricească, regizorul a ales un adolescent care studia baletul: Victor Polster avea 14 ani când a primit rolul şi s-a dovedit că Dhont nu a greşit când a mizat pe el, fiindcă adolescentul a avut capacitatea de a exprima o întreagă gamă de stări, care redau furtuna sufletească a personajului, ce atinge punctul culminant într-un final neaşteptat şi zguduitor (poate chiar neverosimil).

La Cannes, în 2018, unde filmul i-a adus regizorului premiul criticii şi Caméra d’Or, tânărul interpret a primit Premiul Cel mai Bun Actor, toate, la Secţiunea Un Certain Regard. Cum filmul a câştigat patru premii Magritte, ce recompensează valoarea în cinematografia belgiană, alegerea sa pentru a reprezenta Belgia la premiile Oscar va fi venit natural, dar filmul nu a fost nominalizat, poate şi pentru că Premiul pentru Cel mai Bun Film Străin a revenit anul trecut tot unei drame transgender, pelicula chiliană O femeie fantastică.

Deşi este construit cu echilibru, fără parti pris-uri, cu atenţie la nuanţe, fără alunecări spre melodramă şi cu un mare ataşament pentru personajul principal, filmul a stârnit totuşi controverse: criticii transsexuali i-au reproşat regizorului că nu a ales, pentru rolul principal, un actor transgender. Un reproş ideologic, i-aş zice, ca şi cum ar trebui să fii călugăriţă, ca să joci un astfel de rol. Tocmai aceasta fac marii actori, îşi folosesc imaginaţia şi se transpun în orice personaj, făcându-l credibil, chiar dacă nu s-au aflat vreodată în situaţia personajului. 

Girl merită a fi văzut, pentru valoarea sa artistică incontestabilă, pentru calitatea „privirii“ regizorului Lukas Dhont, care realizează o povestire contemporană, în filigran, pentru performanţele actoriceşti şi virtuţile vizuale ale peliculei. Şi în plus, pentru români, pentru a vedea reflexul artistic al unei realităţi trăite în occidentul civilizat: respectul instituţional şi comunitar pentru libertatea alegerilor individuale.

Girl (Balerina) (2018)

Regie: Lukas Dhont
Scenariu: LukasDhont şi Angelo Tijssens.
Imagine: Frank van den Eeden.
Muzică: Valentin Hadjadj
Editare: Alain Dessauvage
Cu: Victor Polster, Arieh Worthalter, Oliver Bodart, Tijmen Govaerts, Katelijne Damen, Valentijn Dhaenens