Namur, un festival de bun augur

Prima jumătate s-a scurs deja rapid, pe nesimţite, cu vreo 20 de filme pe care le-am văzut dintr-o suflare în 4 zile, într-o sală nouă, Quai22, undeva, pe nişte străduţe pustii, ca în visele interpretabile psihanalitic, dar care cred că a fost aleasă anume, nu doar într-o universitate, în curtea unei Capele cruţată de Maica Domnului, în 1944, ci ca să descoperim, din nou, ce dulci,

precum ciocolata mult lăudată, sunt namurezii (les namurois), care-i de ajuns să te vadă dezorientat şi cu o privire întrebătoare, că imediat te iau sub aripa lor şi-ţi explică exact cum să ajungi la locul faptei. Aici, două voluntare fermecătoare (îşi merită rima) au grijă să nu te deshidratezi şi la fiecare... recreaţie, îţi oferă apă şi cafea. Dacă sunt mai tineri, cei întrebaţi într-o doară de adresă scot iute celularul şi caută pe hartă Strada Seminarului, iar tu, cinefil, îţi aminteşti de basmele din copilărie ca să reperezi indicii şi să nu te mai încurci şi să poţi viziona, cap coadă, câte 6 producţii pe zi.

Totul a început cu Jeune Femme, singurul pe care-l ratasem la Cannes de la Un certain regard, şi care a luat Camera d’Or pentru debut, ceea ce sper să nu se întâmple şi aici. Chiar dacă e bine jucat, face parte din categoria scenariilor chinuitoare, cu un personaj principal isteric (isteria, spunea bunicul, nu-i o boală, ci proastă creştere, îmi pare rău că trebuie să vă contrazic, Doctore Freud!).

A urmat Le rire de ma mere / Râsul mamei cu actriţa canadiană Suzanne Clement, preferata copilului teribil Dolan, cel care a luat chiar la Namur trofeul mult visat cu Mommy şi care mai apare de două ori în selecţia de până acum, aici una care pare insuportabilă şi de care te desparţi cu un regret enorm, şi e de neuitat replica: Je m en voyage/ greu de tradus, dar care s-ar putea interpreta cu: Aş vrea să-mi iau tălpăşiţa, când simt că nu mai pot, dar şi în Especes Menacees/Specii pe cale de dispariţie, unde are de făcut faţă unei situaţii tragice, în lupta cu un ginere violent, dar care, din nefericire, creează dependenţă copilei ei, într-o dramă de 3 poveşti paralele care se împletesc când te aştepţi mai puţin, şi în Numero Une (regizoare Tonie Marshall), unde e feministă convinsă (antonim inventat: masculinist) şi încearcă s-o facă CEO, într-o lume clar şi mărturisit misogină, pe Emmanuelle Devos, dar e şantajată cu păcatele fiicei ei. Tot aici mai apar două nume bine cunoscute, Richard Berry (din Mayrig, cu Omar Sharif şi Claudia Cardinale) şi Sami Frey (cândva iubitul lui Brigitte Bardot).

Şi Alice de Lencquesaing (pe care am urât-o cu toţii în Franz al lui Ozon, şi e destul de uşor de confundat cu Melanie Laurent) acum e tot în Specii... pe cale să se mărite cu un prof de filozofie de la care aşteaptă un copil şi care are deja 63 de ani, cu aproape 2 decenii mai mare decât tatăl ei, jucat nuanţat şi cu haz de Eric Elmosnino (care a fost strălucit în Gainsbourg, unde în distribuţie îl găseam şi pe Răzvan Vasilescu). Şi tot însărcinată e şi în Otez–moi d’un doute, unde nu se ştie care e părintele părintelui şi nu numai (cu Cecile de France şi cu Sam Karman în rolul doctorului cu căluţi de mare, şi care a fost de un Sfântul Niculaie invitat de Institutul Francez la Bucureşti, şi care are şi un Oscar, pentru un scurt metraj)! Apropo: Adrian Silişteanu e şi aici cu Scris/Nescris, şi sper să aibă aceleaşi ecouri, aceeaşi soartă ca în Finlanda şi Suedia.

Jalouse e o mamă excesivă: Karine Viard, şi nu departe e şi (fumătoarea inconfundabilă) Cathrine Deneuve, cam cu atitudinea Luminiţei Gheorghiu a noastră în Poziţia copilului (tot la Namur premiată) în Tout nous separe/N-avem nimic în comun (de reţinut: Jamais promettre, jamais decevoir: Mai bine să nu promiţi, ca să nu dezamăgeşti), unde fată îi e Diane Kruger, infirmă şi leşinată după un tip infect interpretat cu şarm de actorul vedetă de anul acesta, Nicolas Duvauchelle (un fel de nou Patrick Dewaere).

Din păcate, Tadoussac, deşi din Quebec, e tare oarecare, doar că e nostim că pentru ei o blondă e şi iubita şi berica, iar Et au pire on se marira cu Sophie Nelisse (din Hoaţa de cărţi, Domnul Lazhar sau Istoria iubirii a lui Radu Mihăileanu), seamănă ca destin cu fata din Les Bienhereux, chiar dacă Fericiţii (desigur în sens ironic, nu degeaba pe ţestoasă o cheamă Vladimir Ilici şi în Otez-moi d’un doute e un câine Pinochet, dar a fost şi un Pol-Pot şi Ceauşescu, doar din plăcerea de a-i umili şi pedepsi măcar post-factum) trăiesc într-un Alger unde femeile n-au voie la bar, nu se serveşte băutură pe terasă, există îndrăgostire şi dezîndrăgostire (amour şi desamour) şi totul e cu un gust amar, la gândul masacrelor şi al faptului că n-au emigrat, sau măcar tânăra generaţie, care e în Tunisia (descoperim în Benzine, unde telecomanda pentru telenovele versus meciuri de fotbal poate deveni mobilul unui omor), încearcă să se refugieze în Italia, adesea plătind însă cu un pogon de bani şi chiar şi cu viaţa visatul exil. Ali, capra şi Ibrahim e mai puţin sumbru pe alocuri, excelent construit, cu absurd şi realism, cu supranatural şi o boală a sunetelor asurzitoare! O parabolă splendidă, într-o coproducţie franco-egipteană din care mai aflăm un paradox: că femeile n-au voie la înmormântări şi că visele pot fi spionate (o oarecare coincidenţă cu ungurescul premiat la Berlinală: Despre trup şi suflet).

Carre 35, Maman colonelle si 12 Jours sunt un fel de documentare atipice. Primul, Locul de veci nr. 35, e semnat de Eric Caravaca (tatăl din recentul Eric Klapisch: Ce qui nous lie/Ce ne leagă, prezentat în versiune cu comentariu, voce din off, extrem de special, pentru nevăzători, veniţi călăuziţi de câinii utilitari primiţi la proiecţie) şi e despre sora lui, care a murit de maladie bleue, dar suferind şi de Sindromul Down, nerecunoscut de părinţi. Cultura uitării.

Cel de-al doilea este despre oribilele siluiri, inclusiv de copii, şi o altfel de vânătoare de vrăjitoare (care chipurile se transformă noaptea în pisici sau gândaci) în misterioasa Africă, în Congo.

12 zile e durata după care în spitalele de psihiatrie trebuie ca un judecător, în urma unui consult medical, să decidă dacă pacientul poate sau nu să fie externat. Totul se întâmplă la Lyon, oraşul Fraţilor Lumiere, prezentaţi în sublimul L’ aventure commence a lui Thierry Fremaux, factotumul Cannes-ului, despre creatorii celei de-a 7-a arte, o scenă rapel a Micului dejun cu bebeluş şi apărând şi la Klapisch (sincronicitate, nu glumă!).

Laissez bronzer les cadavres/Lăsaţi cadavrele să se bronzeze e un titlul genial pentru un fel de joc video, filmat şi cu împuşcături zgomotoase non-stop. Cu grijă cadrat, chiar exagerat!

Cargo e povestea a 3 fraţi, un fel de Bătrînul şi marea upgradat, în care aflăm că tatuajele se fac marinarilor ca să fie mai uşor identificaţi dacă se îneacă, iar Double face/Cu două feţe, un thriller care mi-a amintit că nimeni n-a ecranizat cum se cuvine cazul Rîmaru, în care doctorul curant, în spatele secretului profesional, avea totuşi o parte de vină!

Maryline se vrea o Totul despre Eva varianta mileniul 3, ingenios structurat de Guillaume Gallienne, de la Comedia Franceză, pe care-l ştim din Yves Saint Laurent, unde îl întruchipa pe Pierre Berger, care tocmai ne-a părăsit, dar poate cam lung, dar uşor de iertat, mai ales pentru rolul Vanessei Paradis, care a fost şi ea la Namur într-o întâlnire de neuitat cu publicul cinefil, după care am înţeles mai bine gestul lui Jeanne Moreau, care a stupefiat când i-a sărutat mâna puştoaicei.

Mon Coup de coeur/Preferatul meu rămâne M (şi nu pentru că există un cult pentru macaron-ul din fructe de pădure, cu cremă ca o mandală!) este debutul ca regizoare a Sarei Forestier, care e şi protagonista: o liceeană poetă în prag de Bac, dar cu complexe din pricina faptului că se bâlbâie, care se îndrăgosteşte de un tip plin de mister, dar cam dubios, care participă la curse de maşini interzise, stil Rebel fără cauză! Şi care are un secret cu totul ieşit din comun şi înduioşător! Tatăl elevei e nimeni altul decât Jean-Pierre Leaud, la rândul său un adolescent rebel acum aproape 60 de ani în Les 400 coups al lui Truffaut!

Şi ar mai de adăugat că fără ICR Bruxelles şi FIFF n-aş fi putut să vă împărtăşesc impresiile despre filme rare, dar care merită pândite pentru că sunt din categoria nestematelor cinematografice! Şi acum facem o pauză până la final, ca să lăsăm să se scurgă şi partea a doua a filmului filmelor francofone!