Namur 2016 sau orfanii care şi-au găsit o familie cinematografică!

Festivalul Internaţional de Film Francofon (FIFF): 3 premii legitime pentru „Ilegitim” + un OFF pentru „O noapte în Tokoriki”.

Ediţia a 31-a a Festivalului de la Namur (definitoriu pentru oraş, după cum declara însuşi primarul urbei) a fost una, între altele, cu o foarte frumoasă surpriză: redeschiderea cinematografului Cameo (unde s-a ţinut şi ceremonia de premiere, găzduită până în 2015, inclusiv, de teatrul din oraş) şi a cafenelei aferente Cafeo (ca să nu mai intre lumea în sală cu gustărici, care, cum bine zicea anunţul de pe ecran: chiar dacă n-arată ca-n poză, şi anume un burger, tot e interzis). Sălile sunt dispuse de la subsol până la etaje, cu un labirint de scări, dar şi cu un lift ultramodern. Acolo a fost întâlnirea şi cu „Le coup de coeur” de anul acesta, adică invitatul special: Sergi Lopez, spaniolul plin de farmec şi uşor înspăimântător în „Harry, un prieten care vă vrea binele”, ataşant în „En Amont du Fleuve”, o coproducţie Belgia, Olanda, Croaţia, cu peisaje splendide (care seamănă cu Herculanele de altădată), şi o vedetă din partea locului pe post de partener de scenariu, fostul preşedinte de onoare al festivalului: Olivier Gourmet.

Lopez declara că vine dintr-un sat şi n-a fost impresionat că avea să joace la un moment dat alături de Nathalie Baye, în „O legătură pornografică”, pentru că habar n-avea cine e, deşi era deja după celebrul „Western” care l-a dus la Cannes, datorită unui realizator pe care îl stimează enorm: Manuel Poirier. Prin simpla lui prezenţă a înnobilat şi filmul, ce a luat premiul cel mare: „Orpheline”/„Orfelina”, (deşi poate că ar fi fost normal să-i spunem „Orfana”, dar cum a rămas celebră traducerea unei pelicule de demult „Cele două orfeline”cu legendarele Alida Valli şi Maria Denis...) participantul, la San Sebastian şi la Toronto în regia lui Arnaud des Pallières a stabilit un nou record şi anume, după ce s-a declarat că nu vor exista premii Ex-aeqo, ceea ce sigur e interpretabil, dacă e vorba de acelaşi titlu sau de mai multe, ei bine, patru dintre actriţele din această poveste abracadabrantă (Adèle Haenel, Adèle Exarchopoulos, Véga Cuzytek, Solène Rigot), în sensul bun al cuvântului, au fost răsplătite, ceea ce aminteşte de Francois Ozon şi al său „8 femei”, în care toate protagonistele erau premiate la Berlinală.

În schimb, la cel mai bun actor a fost declarat în unanimitate şi cu mare entuziasm al nostru: Adrian Titieni (un Gene Hackman local), tatăl de familie din „Ilegitim”, alături de alţi doi aşi (ai scenariului, de astă dată): Alina Grigore şi Adrian Sitaru. Premiul special al juriului a ajuns la un documentar: „Une jeune fille de 90 ans”, care putea fi citit quatre-vingt-dix sau nonante, ca-n ţara ciocolatei şi a lui Hercule Poirot. Regia e semnată de Iann Coridian şi Valeria Bruni Tedeschi (cumnata lui Sarkozy), iar titlul e dat de o melodie a surorii ei, Carla Bruni. „Fetiţa de 90 de ani” este Blanche, care la 92 de ani se îndrăgosteşte de un coregraf, numai că atmosfera din azil este una extrem de apăsătoare, Alzheimerul e ultraprezent şi continui să mă întreb dacă e moral să filmezi aşa ceva, chiar dacă a luat inclusiv premiul publicului. În privinţa lungmetrajului de ficţiune, aş fi votat exact precum cinefilii din cele două săli Cameo şi Eldorado: „Il a déja tes yeux”. Povestea unui cuplu francez de culoare căruia i se dă un băieţel blond, cu ochi albaştri, spre înfiere. În plus, cei doi au şi un bun prieten, cam zăpăcit ce-i drept, pe care-l cheamă Zlatan şi, deşi numele are o sonoritate sârbească, el zice că e român.

Unul dintre cele mai tulburătoare filme rămâne în afara competiţiei „Le ciel attendra”, pe generic cu una dintre membrele juriului: Sandrine Bonnaire (colegă la această ediţie cu al nostru Tudor Giurgiu). Casa producătoare Gaumont, care există de odată cu cinematograful şi are ca simbol o margaretă, după numele mamei creatorului său, a decis să investească într-un film mai actual ca niciodată. Când te aştepţi mai puţin, nişte adolescente se radicalizează şi sunt gata să-şi părăsească familia într-un islam fanatic.

Un scenariu original, şi care aminteşte întrucâtva de „Crulic”-ul autohton, este o animaţie mai specială, elveţiană, „Ma vie de courgette”, care a câştigat Bayard-ul pentru imagine şi care e deja selecţionat printre cele trei finaliste ale premiilor, Lux acordate de Parlamentul European. Orfanii par a fi imaginea definitorii a acestei ediţii, inclusiv „Courgette”, care este copilul unei mame abuzive şi care rămâne, la un moment dat, singur pe lume şi ajunge într-un fel de instituţie, unde se adaptează greu, şi problemele celor fără de familie sau din familii destrămate sunt descrise pe înţelesul tuturor. Juriul junior a decis să scoată în faţă un canadian din Quebec, „1:54” al lui Ian England, care debutează în lungmetraj, după ce scurtul său a fost selecţionat pentru Oscarul, de la 85-a ediţie. Pentru debut două pelicule au strălucit: „Diamond Island”, o coproducţie Cambodgia, Franţa, Germania, Tailanda, despre un pseudo-paradis, în fosta ţară a kmerilor roşii şi „Tramontane”, un libanezo-franco-qatar-Emiratele Arabe, despre un cântăreţ nevăzător care străbate o ţară devastată de războaie ca să-şi descopere familia, atunci când se trezeşte că solicitând un paşaport, ca să cânte în Europa, într-un cor, actul de identitate este unul contrafăcut.

O surpriză foarte plăcută a fost: „Turul Franţei”, care nu era despre biciclişti, ci realmente o călătorie extrem de incitantă şi palpitantă, cu un tânăr arab rapper şi Gérard Depardieu, aparent imposibil, care nu vrea pentru nimic în lume să meargă cu trenul, îl preferă pe şansonetistul Serge Lama (Gégé, în cazul în care nu l-aţi văzut într-un film din Kazahstan: „Glasul stepei”, să ştiţi că, deja, Fanny Ardent i-a încredinţat indigestul personaj: Stalin, într-o nouă producţie, în care joacă inclusiv Tudor Aaron Istodor) şi face copii ale tablourilor pictorului peisagist Joseph Vernet, din secolul al XVIII-lea, pe care cu ocazia asta mulţi îl vor descoperi.

O altă prezenţă din Quebec a fost „Pactul îngerilor”, al lui Richard Angels. Doi fraţi şi un răpit accidental vor împărtăşi un destin extrem de interesant şi cu momente de mare intensitate verbală şi fizică. „Sonar” e o coproducţie franco-belgiană despre o iubire între un inginer de sunet, care lucrează într-un studio de înregistrări audio, dar şi de emisiuni de radio şi Amina, o frumoasă mitomană, absolut cuceritoare. Pentru cine doreşte să descopere Mali-ul, „Wulu” e soluţia ideală: trafic de droguri, sărăcie lucie şi un coproducător mai mult decât celebru, Omar Sy: ciocolatiul din „Invincibilii”. Şi „Călătorie în Groenlanda” e la limita dintre documentar şi ficţiune, dar o dovadă de prietenie, la propriu fără graniţă, şi de peisaje care nu sunt la îndemâna oricui. De remarcat localnicii, care n-au dinţi, dar au ochelari şi celulare! Din aceeaşi categorie cinematografică face parte şi „L’inclinaison des chapeaux”, din nou un fiu care-şi filmează tatăl, dar într-o relaţie cu mult mai contondentă şi totuşi mai blândă decât „Compte tes blessures”, unde tatăl şi fiul încearcă să cucerească aceeaşi femeie. „Invitaţia” este o comedie dulce-amară despre câţi prieteni avem, cu toţii, la care să putem apela în miez de noapte. „Nunţi”/„Noces” pe al cărui generic apare inclusiv numele uneia dintre cele fără de care acest festival n-ar mai exista, Marie France Dupagne, este povestea inspirată din realitate, a unei fete de 18 ani, care, deşi trăieşte în Occident, e obligată şi chiar şantajată de familie să se supună tradiţiilor pakistaneze. Regizorul a fost iniţial ziarist şi şi-a dorit să-i cunoască, pe cei pe care îi admira enorm: pe cineaşti. Şi uite aşa a ajuns să creeze şi a fost inclusiv selecţionat la extrem de prestigiosul TIFF de la Toronto. A existat şi un film exasperant pentru noi cei care am trăit aproape 50 de ani de comunism. Cel despre viaţa unui elveţian, care n-a cunoscut decât teoretic această doctrină şi o apără, până în pânzele albe, chiar şi acum când e de mult octogenar: Jean Ziegler, mare fan al lui Che Guevara.

Câteva dintre filme păreau a fi din categoria celor care se difuzează exclusiv după miezul nopţii şi sunt dincolo de limita pornografiei. Printre ele se numără „Le passé devant nous”/„Avem trecutul în faţă” sau „Nelly”, ambele destinele, extrem de explicite, ale unor prostituate. Pe marile ecrane, pentru publicul larg, rulau „Le radin„/„Zgârcomanul” cu Dany Boon, care chiar suferea dacă laşi vreun bec aprins sau duşul durează mai mult de 2 minute... „Franz”, un remake mult mai reuşit decât originalul lui Lubitsch, Ozon făcând senzaţie la Veneţia cu această întâmplare din Primul Război Mondial (achiziţionat deja în SUA).  

Şi „Moka” de fapt culoarea unei maşini implicate într-un accident oribil şi care se transformă într-un thriller senzaţional cu Emmanuelle Devos şi Nathalie Baye.

În topul preferatelor mele intră şi „Les mauvesaies herbes”, care a fost descoperit la Sundance şi se întâmplă în friguroasa Canadă, într-o zonă izolată, unde se cultivă canabis. Hors Concours e şi: „Cezanne şi cu mine”, în care aflăm mai multe despre Zola, scriitorul, macaronarul, în caz că nu ştiaţi, şi nu doar pictorul, care a devenit celebru abia după moarte, fiind la mare concurenţă cu Monet şi Manet.

Nici „Victoria” nu-i de lepădat (care marchează la Bucureşti, 80 de ani de Institut Francez) despre o avocată păguboasă şi nostimă şi care ne dovedeşte că nu-i musai să mergem la cinema, ca să ne simţim stânjeniţi.

„Irreprochable” e un fel de „Atracţie fatală” a vremurilor noastre sau cât de complicat e să te fereşti de obsedatele, cu înclinaţii criminale, şi care se cred Catherine Deneuve. „Eternitate” este o frescă aparte despre drame, pe mai multe generaţii, însoţite cu o voce din off şi multă muzică de cea mai bună calitate: clasică, de la Bach la Haendel, în regia vietnamezului Tran Anh Hung, cu Audrey Tautou (fosta „Amélie”), Bérénice Bejo şi Mélanie Laurent.

Dacă FIFF-ul s-a deschis cu „Fata necunoscută” a legendarilor fraţi Dardenne (care a fost chiar însoţit de o caricatură tăioasă într-un ziar, cum că dacă n-a luat un premiu la Cannes precis e filmul bun), pe parcurs am revăzut şi: „Mal de pierre” al lui Nicole Garcia, cu recent mult comentata Marion Cotillard (vezi scandalul cu Brad Pitt).

Paradoxul e că atunci când vor să pomenească de români cel mai adesea folosesc complicatul: mulţumesc. Deşi noi zicem: mersi. Li se pare, probabil, mai... exotic. Şi avem ocazia să ne regăsim conaţionalii nu numai în „Orfana”, unde chiar se naşte un copil pe teritoriul nostru, unde, greu de crezut, dar nimeni nu ştie o limbă străină... Iar în cel care avea să încheie Namur-ul şi care a luat Camera d’Or la Cannes. „Divine” al lui Houda Benyamina, mult mai reuşită ca regizoare decât discursul nesfârşit isterico-siropos de pe Riviera, două personaje, extrem de carismatice, deşi nu neapărat fizic, ci mai mult sufleteşte locuiesc într-o tabără de romi, de-ai noştri!

Vestea cea mai bună ne-a dat-o preşedintele FIFF-ului: Jean-Louis Close şi delegata sa generală, fermecătoarea Nicole Gillet, care ne-au anunţat că va exista şi o a 32-a ediţie a acestui festival al libertăţilor acceptate sau înjurate, elegant aş zice, totul însoţit de o echipă din 9 membri permanenţi, 20 doar câteva luni şi cărora li se adaugă, la final, câteva sute de voluntari! Bravo lor!

P.S.F.I. adică Post Scriptum Foarte Important:

Ar fi de adăugat o precizare pe care am făcut-o în anii anteriori, şi anume că, printre cei care susţin acest Festival de Film Francofon de la Namur se numără, de ani buni, şi ICR Bruxelles, care la această ediţie a fost reprezentat de dl. Pompiliu Constantinescu. El a ajutat inclusiv la traducerea simultană de la „ Două lozuri”, la o sesiune de întrebări şi răspunsuri pline de umor, şi a reuşit să fie aproape ubicuu, la proiecţiile de la parterul şi etajul Cinematografului Eldorado, cu „Ilegitim” şi „O noapte în Tokoriki” (premiatele care au mers mână în mână şi la Palmares). Tinerele noaste cineaste s-au simţit tare ocrotite şi răsfăţate, asemeni Anei Maria Moldovan, când a venit, la început de an cu „Chuck Norris vs. Communism” la Rotterdam. E plăcut să ai impresia că ai intrat într-un scenariu american, şi că există cineva care veghează asupra ta!