Aseară am fost la vizionarea de presă a acestui film, Mortdecai. Cariera lui Johnnie Depp pare să se termine; povestea este luată din nişte romane amuzante din generaţia precedentă; şi, pe deasupra, clasa socială a oamenilor care scriu despre filme şi se duc la aceste vizionări este destul de joasă încât asemenea ocazii înlocuiesc întâlnirile romantice inventate înainte de revoluţia democratică de tinerii americani. 100-150 de cupluri, destul de tinere, au aşteptat în relativă linişte în timp ce nişte oameni şi conştiincioşi, şi mizerabili, care lucrează pentru Cinema City, au verificat numele pe listă. A durat vreo trei sferturi de oră. Inevitabil, vreun tânăr a spus, asta e, e pe gratis--aceasta este credinţa democratică care ne face să ne riscăm demnitatea individual şi situaţia financiară naţional şi global.
 
Critica de film este o slujbă mai joasă decât ar sugera clasa socială--ca banali consumatori, loviţi de individualism, anonimi şi trecători, mulţi sunt dispuşi 
 
şi capabili să ţipe când drepturile le sunt violate. Ca snobi sau filistini, criticii de film nu par să se simtă loviţi în onoarea personală sau profesională şi nu se plâng. Ci arată un înalt dispreţ--asemenea mici certuri nu au nimic de a face cu ideea de frumuseţe... Vedeţi dumneavoastră, 'autonomia esteticului' este un nume pentru consimţământul la sclavie--poate aţi auzit oameni spunând că artistul este un fel de creator... Mai demult, artiştii de care criticii depind au încercat un fel de revoluţie socială; slăbiciunea lor este evidentă: Nu mai sunt creaturile aristocraţiei, plătiţi şi luaţi în proprietate de cei magnifici, dar nu pot fi creaturile democraţiei, pentru că democraţilor nu le pasă, nu se dedică ideii de frumuseţe, ci, rezonabil, se uită la preţ; (aţi auzit vreodată zvonurile care anunţă că în restaurantele şi magazinele clasei de sus nu sunt scrise preţurile?) Aşa rămân aceşti puţini oameni tentaţi să se dedice frumuseţii liberi şi descoperă că această singurătate îi face politic sclavi.
 
Audienţa mi s-a părut că s-a bucurat de film, s-a râs destul de mult, deşi nu destul cât să anunţe un succes, iar suspiciunea mea este că Johnnie Depp va da greş din nou. Povestea este un fel roman de Wodehouse rescris pentru democraţi--inclusiv fraza despre valetul care arată adevăratul spirit feudal--mai puţin Wooster & Jeeves, mai mult un dandy şoricel şi un huligan super-erotic. Educaţia politică constă în prezentarea diferenţelor dintre aristocraţi şi democraţi, care amândoi au diferite vicii şi virtuţi şi diferite pretenţii politice.
 
Democratul Jock este şocant de loial unui stăpân complet lipsit de autoritate, ceea ce poate aminti de monarhia constituţională, dar ea există independent de popor şi nu îndrăzneşte să ceară sacrificii sau serviciu. Asta este slăbiciunea poveştii. Democratul este violent, un bătăuş dedicat şi priceput--nu numai neînfricat, dar capabil de virtuţi marţiale necunoscute unui aristocrat decadent. Acest războinic democrat din clasa de jos, care se îmbracă urât şi arată a barbar şi vorbeşte asemenea pare să seducă numere interminabile de femei ale căror dorinţe sunt democratizate şi care astfel au pierdut orice urmă de moderaţie. Lipsa de moderaţie este caracteristică democraţiei--democraţii sunt sclavii plăcerii, de unde problema cu celebritatea şi lipsa de gust. Muzică populară da, pictură renascentistă nu. Acest războinic este unicul personaj din film care nu vrea bani şi pace, ci pare satisfăcut de onoare, cu siguranţă o calitate aristocratică.
 
Aristocratul Mortdecai este decadent, cum arată numele, dar comic--ştiţi fraza, a sfârşi nu cu un tunet ci cu un scâncet? Este opusul: Laş, filfizon, dar dedicat până la sclavie nevestei (fidelitatea erotică este încă o lege morală pentru americani--comparaţi-l pe domnul Obama cu domnul Hollande), iubitor de lucruri frumoase şi gusturi rafinate inaccesibile majorităţii, dar un beţiv jalnic--şi-ar dori să fie bărbat, dar este prea slab. Are o mustaţă care imită mândria şi delicateţea strămoşilor, dar nu poate să îşi conducă nevasta ca ei. Este deprimat de democraţie, dar democraţia îi permită să facă banii necesari felului de viaţă, acum că societatea nu mai constă în puţinii oameni din clasa de sus. Democraţia afirmă demnitatea muncii şi iubirea de bani în acelaşi timp, dar Mortdecai nu poate să treacă mai departe de nevoia de bani, aşa că este un criminal rafinat--aristocraţie aduce a crimă orişicum într-o democraţie.
 
Întreaga poveste pare să fie o glumă despre conflictul dintre oamenii care iubesc frumuseţea şi tânjesc măcar parţial la aristocraţie, şi oamenii care iubesc libertatea şi vor bani sau femei. Dacă vă interesează filmul, veţi putea după sfârşit să vedeţi că sunt două poveşti pe care autorul le-a pus împreună: Vânătoarea de bani şi vânătoarea de frumuseţe. Înclinaţia democratică a autorului este evidentă în faptul publicării, dar înclinaţia aristocratică este mai greu de detectat într-o comedie: Dar la sfârşit veţi vedea care personaje fac planuri şi ascund unele lucruri în spatele altora, exact ca autorul...