Marii actori necuvântători din filmele româneşti: Ciprian, Kalo şi Labă. Câinele „Pistruiatului“ era maior de Securitate

0
Publicat:
Ultima actualizare:
DESEN Vali Ivan
DESEN Vali Ivan

Nu numai oamenii se nasc cu talent actoricesc. Au existat, în istoria cinematografiei autohtone, mai multe personaje din lumea animalelor care au rămas în memoria colectivă: câinii Calu’, prietenul „Pistruiatului“, Costel din seria „Brigada Diverse“ sau Lăbuş din „Toate pânzele sus“, dar şi numeroşi cai, printre care se numără şi armăsarul lui Mărgelatu.

În peliculele istorice, un loc de frunte, alături de actori, îl ocupă caii, animale care au apărut în filmul românesc încă de la începuturi. Mai exact odată cu pelicula „Independenţa României“, primul film de ficţiune românesc, realizat cu ocazia aniversării a 35 de ani de la începerea războiului din 1877. Însă cabalinele au început să devină o prezenţă constantă în filme abia începând cu „Tudor“, o adevărată superproducţie pentru standardele epocii, pentru realizarea căreia s-au cheltuit, în 1962, peste 18,4 milioane de lei. S-au ales atunci cei mai arătoşi cai din hergheliile ţării pentru interpreţii rolurilor principale. Atunci s-a îndrăgostit Ion Besoiu de armăsarul Napolitan. „Era un armăsar de montă de la Herghelia Sâmbăta de Jos, alb cu picăţele. Foarte ascultător. L-am încălecat prima oară în «Tudor», film în care-l jucam pe căpitanul Zoican. După doi ani, terminasem de filmat «Cartierul veseliei», la Ploieşti, când am fost solicitat de Mircea Drăgan pentru «Neamul Şoimăreştilor», unde am interpretat rolul lui Tomşa. Eram la Suceviţa şi l-am recunoscut imediat. Era încălecat la momentul respectiv de un maior de cavalerie. L-am strigat şi a plecat imediat spre mine, ducându-l şi pe maior în spate, după care a început să fornăie. Ce să vă spun, am încălecat foarte mulţi cai în filme, dar acest armăsar mi-a rămas în suflet până astăzi. Am avut cai foarte buni la Buftea, cât a trăit Sergiu Nicolaescu el s-a ocupat constant de acest aspect“, şi-a reamintit îndrăgitul actor.

Sergiu Nicolaescu îndrăgea Herghelia Mangalia

Doiniţa, Frunza, Balcâna, Gică, Câine, Sifonaru’, Cocoş, Fulger, Vifor, Touareg, Odor, Şarga. Sunt doar câteva dintre numele cailor-actori, antrenaţi de cascadori. Cai care au executat mii de căzături, care nu se speriau niciodată de lumina reflectoarelor, zăngănitul armelor sau bubuitul exploziilor. Bineînţeles, baza hipică se completa constant cu armăsari unul şi unul aduşi de la herghelii. Mare admirator al Hergheliei Mangalia, Sergiu Nicolaescu şi-a procurat de acolo majoritatea cailor pe care i-a încălecat în filme. „Lui Sergiu îi plăceau armăsarii care aveau viaţă-n ei. Dacă vă uitaţi la filmele lui, atunci când îşi spunea replicile călare, bidiviii lui nu prea stăteau locului“, a povestit cascadorul Adrian Ştefănescu. În „Mihai Viteazul“, Nicolaescu l-a avut ca partener pe Dacu’, iar în „Nemuritorii“ a încălecat pe Despot, cal ce aparţinea clubului Steaua, pe care a filmat şi Florin Piersic „Drumul oaselor“, primul lungmetraj în care l-a interpretat pe Mărgelatu. Însă calul care i-a marcat viaţa lui Florin Piersic a fost Ciprian, armăsar care i-a fost partener în celelalte cinci filme din serie: „Trandafirul galben“, „Misterele Bucureştilor“, „Masca de argint“, „Colierul de turcoaze“ şi „Totul se plăteşte“.

image

Născut în timpul filmărilor

Ciprian s-a născut în 1972, în comuna Stupca din judeţul Suceava, în timpul fimărilor la „Ciprian Porumbescu“. De aici şi numele. Tot atunci a apărut pe lume şi iapa Berta. Care a fost încălecată de câteva ori tocmai de partenerul lui Piersic din serie, Szoby Cseh, interpretul lui Buză de Iepure. 

„Ciprian era înalt şi iute, adică exact ceea ce avea nevoie Florin pentru rol. Iar Berta a fost iapa mea. Rareori am lăsat pe altcineva s-o încalece. I-am dat-o lui Ovidiu Iuliu Moldovan pentru «Profetul, aurul şi ardelenii» şi lui Szoby pentru a executa câteva cascade spectaculoase ale personajului Buză de Iepure. Cum ar fi căderea, prin rostogolirea pe spate a calului şi a călăreţului, de pe un versant muntos pe o înălţime de 70 de metri“, şi-a reamintit cascadorul Paul Fister, cel care antrenează şi astăzi cai pentru filme la Buftea. Pentru Florin Piersic, Ciprian a fost mult mai mult decât un cal. Când se referă la el, interpretul lui Mărgelatu are lacrimi în ochi şi vorbeşte despre „dragul meu Ciprian“. Piersic l-a considerat pe Ciprian un adevărat prieten şi partener de scenă, iar Ciprian a resimţit toată această iubire. De câte ori are ocazia, actorului îi place să recite o poezie răvăşitoare, „Doamne, dacă-mi eşti prieten“, scrisă de un poet din Târgu-Jiu, Spiridon Popescu, pe care i-o dedică aceluiaşi Ciprian.

Marga Barbu - Florin Piersic şi Ciprian

„Am avut o relaţie specială cu acest cal“

„Dacă am fost legat de vreun animal, acela a fost calul. Primul meu partener cabalin a fost Gazal, la filmările pentru «De-aş fi Harap Alb», filmul lui Ion Popescu-Gopo. Dar calul care m-a marcat pe viaţă a fost Ciprian. Nimic din viaţa mea n-a fost întâmplător. Tatăl meu era fiu de ţăran din Stupca, locul unde s-a născut Ciprian. Am avut o relaţie specială cu acest cal. Şi după ani şi ani de când drumurile noastre s-au despărţit, am făcut o vizită la Sâmbăta de Jos, unde trăia Ciprian după ce a fost «pensionat». Padocul lui avea o plăcuţă pe care scria «Ciprian – artistul de film». Când mi-a simţit apropierea, a început imediat să necheze“, a povestit Florin Piersic în urmă cu câţiva ani, la evenimentul Maratonul filmelor „Adevărul“. Un lucru mai puţin ştiut referitor la Mărgelatu este acela că, exact în scena în care personajul îşi face apariţia în „Drumul oaselor“, cel de pe ecran nu este Florin Piersic, ci Adrian Ştefănescu, cel care a coordonat scenele de luptă ale peliculei respective şi care a jucat rolul lui Sfrânciog. „Piersic era prins în ziua respectivă, avea un spectacol la teatru, iar regizorul Doru Năstase şi operatorul Vivi Drăgan Vasile au decis să nu mai aştepte. Se făceau economii drastice, aşa că s-a hotărât să apar eu pe generic. Nici calul n-a fost acelaşi, Despot având coama lungă, spre deosebire de armăsarul adus de la Mangalia pe care am filmat. La un moment dat, s-a ridicat borul pălăriei şi mi se vede nasul acvilin. Din acest motiv, şi imaginea genericului e mai maronie. În acest film, am dublat toate personajele cu barbă, nu doar pe Florin“, a povestit cascadorul, care a mai lucrat apoi şi la alte două filme din serie, „Misterele Bucureştilor“ şi „Totul se plăteşte“.

DOAMNE, DACĂ-MI EŞTI PRIETEN

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum te lauzi la toţi sfinţii,

Dă-I în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

N-asculta de toţi zurliii,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Dă-i  în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum susţii în gura mare,

Moaie-ţi tocul în cerneală

Şi-nainte de culcare

Dă-I în scris poruncă morţii,

Când şi-o ascuţi pumnalul,

Să-l înfigă-n mine, Doamne,

Şi să lase-n viaţă calul.

(Spiridon Popescu, Târgu-Jiu)

Reputatul poet Spiridon Popescu, autor a şase cărţi de poezie, membru al Uniunii Scriitorilor (filiala Craiova), ne-a declarat: “Acest poem a mai fost pus şi pe muzică de Tudor Gheorghe şi Victor Socaciu şi recitat pe diverse posturi de televiziune de Florin Piersic, Eusebiu Ştefănescu (Dumnezeu să-l ierte!) şi Adriana Trandafir. Deci, este unul din poemele cele mai populare din literatura română contemporană”. (Nota redacţiei: Dintr-o regretabilă eroare, poemul nu a apărut în varianta completă în ediţia tipărită din 9-11 octombrie 2015). 

Christopher Lambert l-a avut ca partener pe Rambo

Celebrul actor Christopher Lambert, cunoscut mai ales pentru rolul Connor MacLeod din seria „Highlander“, a filmat în România mai multe pelicule pe platourile Castel Film, fiind deosebit de încântat de partenerul său cabalin, calul Rambo, care provenea de la Circul de Stat. „Eu realizasem o scenă deosebită cu Rambo şi într-un alt film, făcut de Ted Nicolaou la Castel, care se numea «Spellbreaker: Secret of the Leprechauns». I-am dat pe spate pe americani. Aşa a ajuns să fie calul lui Christopher Lambert la «Beowulf», în 1997. Împreună cu un alt cal de aceeaşi culoare, Corsar, pe post de dublură. Zilnic, eu îl încălzeam pe Rambo înainte de filmare. Doi ani mai târziu, înainte de a veni din nou în România pentru «Highlander: Endgame», Lambert l-a solicitat în mod special pe Rambo, prin fax“, a povestit Adrian Ştefănescu.

Sobi Cech cu Ciprian şi Berta

Fram era din Rusia, iar Ursul lui Chişu venea din Cehia

Elisabeta Bostan realiza, la începutul anilor ’80, în colaborare cu studiourile Mosfilm, serialul de televiziune „Fram“, după un scenariu semnat de Vasilica Istrate, pornind de la romanul „Fram, ursul polar“ al lui Cezar Petrescu. Ulterior, cele opt episoade ale serialului au fost transformate în două lungmetraje, „Saltimbancii“ şi „Un saltimbanc la Polul Nord“, ieşite pe piaţă în decembrie 1981, respectiv octombrie 1982. Puţină lume ştie că la filmări au fost folosiţi nu mai puţin de şapte urşi albi adulţi şi un pui. Pe scurt, trupa Denisenko, vedetele Circului de Stat din Moscova, cel mai mare circ permanent din lume. Ursul care a apărut cel mai des pe ecran era de fapt o ursoaică, Devoşka. Ulterior, fiica celor doi dresori care au lucrat la filmul Elisabetei Bostan, Aleksander şi Valentina Denisenko, Iulia, a susţinut spectacole cu trupa sa de urşi albi şi în România, la Circul Globus. „Dacă Eliza Bostan se poate numi autoare de nivel internaţional, este, între altele, pentru că opera ei e, mai întâi de toate: literatură bună. Ea face parte din marii cineaşti care ştiu că filmul e un gen literar superior tuturora prin mulţimea de vrăji de care dispune“, scria D.I. Suchianu în pliantul de prezentare al filmului „Saltimbancii“.

Ursul

În aceeaşi perioadă s-a filmat şi „Fiul munţilor“, peliculă realizată de Gheorghe Naghi, în distribuţia căreia apare şi un urs brun dresat, Mitică. O altă peliculă cu urşi a fost turnată mult mai recent de regizorul Dan Chişu. „Ursul“ este un road-movie plasat în România anului 1990. Noul director al Circului de Stat încearcă să rezolve problemele financiare ale instituţiei prin vânzarea singurului urs – bătrân şi pe moarte – unui vânător german. Însă, mânaţi de pasiunea pentru meserie şi de dragostea pentru urs, artiştii circului se împotrivesc directorului şi îl urmăresc pe acesta până în locul unde urma să aibă loc tranzacţia. Pelicula a avut premiera în mai 2011.

„Să filmezi cu un animal e foarte dificil. Vă daţi seama că acel animal trebuia să aibă o calitate anume pentru care a fost ales. Nu era un urs care să fie obişnuit cu filmările, ci un artist de circ. De aceea, el a avut de multe ori sârme, botniţă, iar toate aceste accesorii au fost scoase în postproducţie. Ursul venea din Cehia, avea paşaport, avea o dată fixă de intrare în ţară şi nu stătea decât nouă zile, dintre care şase de filmare. Mai puteam să luăm un urs din Rusia, dar acela intra într-o carantină de şase luni, pentru că Rusia nu era în Uniunea Europeană. În a doua zi de filmare cu ursul, dresorul mi-a spus că, din cauza condiţiilor, reflectoarelor, persoanelor din jur, ursul nu va face ce o să îi cerem în ultima zi de filmare, cum era prevăzut în scenariu. Şi aşa a trebuit să filmăm în a doua zi de filmare cu ursul cea mai importantă secvenţă din film, care nu a fost cea mai uşoară din lume. Când se putea cu ursul, nu se putea cu camera, când se putea cu camera, nu voia ursul să facă. Deci a fost un moment foarte dificil pe care acum, când toate s-au întâmplat, nu-l privim decât cu mare bucurie, nostalgie, devine chiar amuzantă situaţia“, a povestit Dan Chişu.

„Filmul este inspirat din fapte reale. Am povestit chiar eu, într-un interviu acordat Televiziunii Române în anul 1993, despre situaţiile incredibile care se petreceau în Circul de Stat după Revoluţie. Am atras atenţia că au fost urşi împuşcaţi chiar în cuştile lor, am mai spus şi că nu e normal ca un cal să devină hrana colegului său de spectacol, leul“, ne-a mărturisit şi cascadorul Adrian Ştefănescu, cel care a lucrat şi ca dresor de circ începând cu anul 1983.

Câinele „Pistruiatului“ era maior de Securitate

Cine nu-şi mai aduce aminte de Lassie sau Beethoven, personaje care au bucurat copilăria atâtor generaţii. Aceşti câini-actori au scris istorie în industria cinematografică şi au inspirat milioane de iubitori de animale, care şi-au botezat patrupedele după numele eroilor preferaţi. Şi cinematografia românească se poate lăuda cu câţiva căţei care au rămas în memoria colectivă, după ce au interpretat personaje de care copiii, dar şi adulţii, s-au îndrăgostit iremediabil: Calu’, prietenul „Pistruiatului“, Costel din seria „Brigada Diverse“ sau Lăbuş din „Toate pânzele sus“.

„Salut, Calu’!“. Doar atât trebuia să-i spună prietenului său Mihai Pleşa, alias „Pistruiatul“, personajul principal al serialului cu acelaşi nume, realizat în 1973, pentru ca patrupedul să facă tot felul de lucruri ieşite din comun. Însă pentru Costel Băloiu, aşa cum se numeşte în viaţa reală „Pistruiatul“, nu a fost atât de simplu. De fapt, pe câine nici nu-l chema Calu’, ci Kalo. Iniţial, în scenariul lui Francisc Munteanu, prietenul lui Mihai Pleşa ar fi trebuit să aibă alt nume, doar că el nu răspundea decât la Kalo, aşa că nu s-a găsit altă soluţie decât să i se spună Calu’. Kalo era maior de Securitate, provenit de la Centrul Chinologic din Sibiu, care produce, creşte şi dresează câini pentru toate structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor. Ciobănescul german era dresat să asculte numai comenzile instructorului său, Ion Taşcă, care avea la vremea respectivă gradul de plutonier adjutant. „În timpul filmărilor, era şi o glumă: Tovarăşu’ plutonier, vă cheamă tovarăşu’ maior la raport“, şi-a reamintit Costel Băloiu, care nu s-a înţeles deloc bine cu câinele: „Îmi era cam frică de el. Avea 42 de kilograme, iar eu doar 31. El executa doar comenzile instructorului, care stătea undeva în spatele aparatului“.

După succesul avut cu „Pistruiatul“, acelaşi Kalo a fost solicitat şi pentru alt film, „Bunicul şi doi delincvenţi minori“, peliculă realizată în 1976 de Maria Callas Dinescu, cu Octavian Cotescu şi Draga Olteanu-Matei în rolurile principale.

Costel din seria BD era de fapt Rurih

Tot de la Sibiu provenea şi interpretul câinelui Costel, tovarăşul credincios al plutonierului Căpşună din cele trei filme ale seriei „Brigada Diverse“, regizate de Mircea Drăgan în perioada 1970-1971. Sebastian Papaiani, actorul care l-a jucat pe simpaticul miliţian, îşi aduce aminte cu mare plăcere de partenerul său canin. „Pe câine îl chema de fapt Rurih, avea nume nemţesc. Era şi gradat din câte ştiu. Ne-am înţeles foarte bine, chiar dacă la început mi-a fost un pic teamă de el. L-am hrănit, i-am dat ficat de porc până când ne-am împrietenit atât de tare, încât, atunci când îl strigam atât eu, cât şi dresorul, Rurih stătea un pic în dubiu. Chiar şi acum, după atâţia ani, mă mai întreabă câte unul ce mai face Costel“, ne-a mărturisit Papaiani.

Lăbuş din „Toate pânzele sus“ se numea Labă

Toate panzele sus

Câţiva ani mai târziu, acelaşi Sebastian Papaiani a împărţit platoul de filmare cu un alt câine-actor. Labă, intrat în film sub pseudonimul artistic Lăbuş, a fost prietenul credincios al regizorului Mircea Mureşan, iar românii şi-l amintesc cu plăcere şi astăzi ca fiind un reprezentant de seamă al echipajului goeletei „Speranţa“ din serialul de televiziune „Toate pânzele sus“. „Era un câine frumos pe care l-am primit cu multă dragoste între noi, actorii. Noi plecam la 5.00 dimineaţa la filmări şi ne întorceam seara. Pentru că puntea vasului îi aducea aminte lui Labă de parchetul de acasă, el nu concepea să-şi facă nevoile pe corabie. Aşa că aştepta săracul toată ziua momentul în care acostam pe cheiurile portului Tomis“, a povestit actorul, care l-a jucat pe Ieremia în serial. De fapt, câinele Labă nu ar fi trebuit să joace în acest serial. Partenerul lui Mihu din romanul lui Radu Tudoran se numea Negrilă şi era un câine de stână, iar regizorul a căutat un animal care să semene cu cel din carte. Însă, după ce câinele distribuit l-a muşcat de mână, Mircea Mureşan şi-a adus câinele de acasă, fără nicio oră de dresaj, dar care asculta orice rugăminte venită din partea stăpânului său. „Dragul nostru Lăbuş! Am turnat cu el şi cu Mircea Mureşan şi un alt film după «Toate pânzele sus», se numea «Împuşcături sub clar de lună». Era un câine blând şi prietenos. Înainte să fie ales, s-au încercat şi nişte lupi alsacieni, aduşi de la Sibiu, dar care nu s-au putut adapta pe mare. Erau mai mereu nervoşi, nu se putea lucra cu ei. Lăbuş a făcut faţă cu brio tuturor aventurilor noastre. «Toate pânzele sus» a fost una dintre cele mai frumoase etape ale vieţii mele, dar şi un succes cinematografic de mare răsunet, un film care a marcat generaţii întregi de spectatori“, a povestit şi Ion Besoiu, cel care l-a interpretat atunci pe Anton Lupan.

Fluffy din „Mihail, câine de circ“ a trăit într-un castel din Germania 

Un alt câine foarte simpatizat de generaţii întregi de cinefili a fost Fluffy, un irish terrier care a fost vedeta filmului „Mihail, câine de circ“, o coproducţie româno-germană regizată în 1979 de Sergiu Nicolaescu şi inspirată din romanul cu acelaşi nume al lui Jack London. „Actorul meu era un timid debutant, avea doi ani şi provenea de la canişa contesei Stauffenberg, de lângă Frankfurt. Cum mi-am ales protagonistul? Simplu, în urma unui casting organizat, printre căţei, la celebra canişă germană. Am stat doua zile în castelul contelui Stauffenberg, fratele colonelului care a încercat să-l ucidă pe Hitler. La final am preferat un exemplar de excepţie, cu potenţial, dar care nu fusese dresat... Ah, pardon, nu făcuse şcoala de actorie. Rolul era unul complex şi Fluffy al meu trebuia, printre altele, să şi cânte. Ajunşi la Bucureşti, la capătul unui drum făcut cu maşina, eu şi Fluffy eram deja buni prieteni şi am decis de comun acord, credeam eu, ca tânărul terrier să meargă la dresaj la o şcoală militară din Snagov. După mai puţin de o lună am fost chemat urgent. Câinele refuza să mănânce şi era într-o stare jalnică. L-am luat acasă şi m-am ocupat personal de el. Pe tot parcursul filmărilor am împărţit aceeaşi cameră de hotel. Dresajul lui pentru film a fost înlocuit de dragoste şi afecţiune. Iar Fluffy mi-a răspuns la fel, făcându-şi treaba perfect (chiar şi cântatul), cu dragoste şi fidelitate. Nu l-am putut păstra şi, la sfârşit, s-a reîntors la castelul Stauffenberg. Dar de uitat, nu l-am uitat. Într-un fel el a rămas câinele meu“, a relatat Sergiu Nicolaescu în cartea sa, „Viaţă, destin şi film“.

Cum s-a îmbătat coana vulpe din „Năică şi veveriţa“

Scurtmetrajul „Năică şi veveriţa“, realizat în 1967 de Elisabeta Bostan, unul dintre episoadele serialului „Aventurile isteţului Năică“, prezintă aventurile a doi copii care fac orice pentru a salva o veveriţă de vulpe. Bogdan Untaru, interpretul lui Năică, a fost ales de regizoare din 40.000 de candidaţi. Nici cu vulpea folosită la filmări n-a fost uşor. Pentru că animalul era un „actor“ indisciplinat, care nu a vrut sub nicio formă să stea cuminte la cadru, echipa de filmare a fost nevoită să-i mai amorţească simţurile. Cu ajutorul…unei sticle de vodcă. Numai că, până când să descopere cantitatea optimă de alcool pe care trebuia s-o consume vulpea, a trecut ceva vreme. Primele dăţi, mamiferul s-a îmbătat criţă, iar zilele de filmare s-au dus pe Apa Sâmbetei, însă până la urmă scenele au ieşit impecabil, iar filmul a şi fost premiat cu placheta „Leul San Marco“, la Veneţia, un an mai târziu.

„Domestic“, un film cu şi despre animale de companie

Cel de-al treilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru, „Domestic“, care a avut premiera în 2013, urmăreşte povestea a trei personaje principale – domnul Lazăr (Adrian Titieni), domnul Mihăeş (Gheorghe Ifrim) şi Toni (Sergiu Costache) – şi a animalelor lor, toţi nevoiţi să locuiască împreună în aceeaşi comunitate a blocului. Antrenate de o serie de evenimente amuzante, absurde, însă totuşi realiste, fiecare dintre cele trei personaje completează povestea celuilalt, influenţând-o într-o anumită măsură. Pentru mai multă savoare, lumea din „Domestic“ a fost întregită de câţiva colegi simpatici de platou: un iepure, un porumbel, o găină, un câine şi o pisică. „Mi-am dorit un film simplu, amuzant, dar şi emoţionant. Inspirat în mare măsură din copilărie, filmul se bazează pe câteva poveşti cu animale domestice, copii şi părinţii acestora. Să ne uităm puţin în jurul nostru: câţi oameni sunt în parcuri şi pe străzi cu animale, câţi dintre vecinii noştri nu au măcar un acvariu sau un papagal, uitaţi-vă cât de mult sunt prezente în viaţa noastră animalele, în reclame TV, în cântece, în numele de familie, poveşti, filme, internet. Cred că avem o mare nevoie de animale şi ele de noi, de aici am realizat cât de mult ne iubim şi ne mâncăm, în acelaşi timp, la propriu, animalele“, a explicat regizorul Adrian Sitaru.

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite