Filmul britanic „Haos la Versailles“ / „A Little Chaos“, cel de-al doilea realizat în calitate de regizor de reputatul actor englez Alan Rickman (69 de ani), este un tipic film istoric, de reconstituire a unui episod important din istoria umanităţii, în cazul de faţă construirea, la sfârşitul secolului al XVI-lea, a faimoaselor grădini comandate de Regele-Soare pentru palatul său de la Versailles. Cu o singură mică-mare specificaţie: deşi momentul istoric este absolut real, personajul principal al filmului este unul în întregime fictiv. Aceasta pentru că filmul nu se concentrează atât pe persoana arhitectului peisagist André Le Nôtre (1613-1700), cel căruia, după ştim cu toţii, îi datorăm minunatele peisaje artificiale (care pot fi acum, în „democraţie“, vizitate de toată lumea), ci pe femeia strălucită aflată în spatele acestuia, inginer şi grădinar în egală măsură, Madame de Barra, personaj imaginat în întregime de autorii poveştii.

Rigoare şi splendoare

În acest film, Ludovic al XIV-lea, rămas în memoria istorică drept Le Roi-Soleil / Regele-Soare (partitură pe care regizorul Alan Rickman şi-o încredinţează lui însuşi), este un monarh cu viziune, care-şi doreşte ca palatul construit sub egida sa la Versailles să rămână pentru viitorime ca locul de adunare al celor mai splendide exemplare ale umanităţii (recte aristocraţii şi aristocratele care împânzesc curtea sa pariziană). Una din cerinţele sale este proiectarea şi construirea a ceea ce va deveni cunoscut ca Grota lui Tethis, o fastuoasă sală de bal în aer liber, în care muzica trebuia pur şi simplu să coboare din cer (orchestra fiind ascunsă de restul grădinii), în rezonanţă cu baletul acvatic al fântânilor şi cu peisajul vegetal executat conform unei atente planificări.

După cum se ştie, locul pe care s-au construit splendorile nemuritoare ale Versailles-ului nu era iniţial altceva decât un smârc, o câmpie mlăştinoasă, prin urmare grădinarul en titre al regelui, arhitectul peisagist André Le Nôtre, dă sfoară în ţară pentru găsirea unui ajutor de nădejde, care să se priceapă la aşa ceva. O va alege, conform scenariului acestui film, pe înzestrata Sabine de Barra, deşi viziunea ei „haotică“ asupra proiectului este aparent tot ce poate fi mai diferit de ordinea şi claritatea cerute de monarh. În plus, faptul că cei doi ajung pe parcurs să se implice romantic, iar Sabine are un secret traumatizant adânc ascuns în trecutul său, asigură poveştii elementele dramatice absolut necesare unui astfel de film.

Louis XIV pe ecran

Francezii trebuie să trăiască cu povara splendorii trecutului lor grandios, prin urmare transpunerile cinematografice reuşite ale epocii Regelui-Soare – punctul maxim al absolutismului monarhic, dar şi al clasicismului galic – sunt rare. Singurul cineast care a reuşit să-l prezinte pe Regele-Soare din interiorul idealului clasic, axându-se pe influenţa exercitată asupra sa de Lully şi Molière, este belgianul Gérard Corbiau, în filmul „Le roi danse“ / „Regele dansează“ (2000), care descrie de fapt transformarea tânărului Louis în Regele-Soare, felul în care a devenit un adolescent neexperimentat cel mai strălucit principe din istoria umanităţii.

„Povara“ fiind prea mare, s-a mers chiar şi pe ideea batjocoririi Regelui-Soare şi al lucrurilor legate de regalitate, precum în dezgustătorul şi uitatul acum – pe bună dreptate – „Blanche“ (2002, regia Bernie Bonvoisin). Excelentul „Les adieux à la reine“ / „Adio, regina mea“, regizat de Benoît Jacquot în 2013, încearcă să privească pompoasa curte de la Versailles, în zilele fatidice ale debutului Revoluţiei, prin intermediul claselor inferioare, al servitorilor şi al „cititoarei“ Mariei-Antoaneta. De data aceasta, „Haos la Versailles“ este însă în întregime o producţie britanică, iar o privire din exterior este întotdeauna binevenită şi cu şanse mai mari de reuşită.

Oameni, nu efigii

Rickman alege calea modernizării situaţiilor istorice, pentru a încerca să ni-i prezinte pe protagonişti în primul rând ca oameni, nu ca efigii. Este un demers întotdeauna riscant, existând pericolul exagerărilor sau al anacronismelor, dar important e că produsul final se adresează totuşi în primul rând spectatorului contemporan, cu sensibilitatea sa proprie, nu este un tratat doct de istorie. Deşi nu are subtilitatea filmului lui Patrice Leconte „Ridicule“ (1996) – acesta îşi propunea să distrugă, să „ridiculizeze“ idealul clasic, sau cel puţin uzarea acestuia în secolul următor, şi în mare parte şi reuşea –, filmul lui Rickman este surprinzător de empatic cu epoca pe care încearcă s-o descrie.

Admirabil este că filmul nu face nicio concesie publicului şi gustului actual al acestuia: o contemporaneizare prea accentuată sau un minim detaliu nelalocul lui ar fi stricat întreg ansamblul. Cu toate că „Haos la Versailles“ este mai degrabă reuşit decât ratat, iar Alan Rickman stăpâneşte angrenajul pus în mişcare, inexistenţa unei mâini regizorale mai experimentate, precum şi prestaţia destul de modestă a actorilor (Winslet – aleasă de Rickman încă din faza de scenariu pentru rolul principal şi care a întrerupt filmările pentru a-şi duce graviditatea la bun sfârşit – şi Schoenaerts nu prea sunt „de acolo“, Rickman e relativ ok în rolul monarhului), grevează destul de mult asupra filmului.

Info

Haos la Versailles / A Little Chaos (Marea Britanie, 2014)
Regia: Alan Rickman
Cu: Kate Winslet, Matthias Schoenaerts, Alan Rickman, Stanley Tucci

3 stele