INTERVIU Tudor Caranfil, critic de film: „Anii pe care îi trăieşte azi filmul românesc sunt cei mai buni“

INTERVIU Tudor Caranfil, critic de film: „Anii pe
care îi trăieşte azi filmul românesc
sunt cei mai buni“

Tudor Caranfil analizează o jumătate de secol de film românesc FOTO Adevărul

Campania „Ce facem cu România“ continuă cu faliile din cultură. Astăzi, filmul. Tudor Caranfil, tatăl regizorului Nae Caranfil, răspunde întrebărilor dela0.ro şi „Adevărul“ despre istoria filmului românesc, istorie care este în definitiv rezumatul prefacerilor din România ultimei jumătăţi de veac. Toate cauzele înapoierii durabile la români au fost, până la urmă, puse pe peliculă, la fel ca toate speranţele.

Ştiri pe aceeaşi temă

De ce vorbim noi despre faliile din film, muzică, literatură, arte, de ce sunt ele importante? Răspunsul simplist este: fiindcă prezintă spiritul epocii, fiindcă pot fi reperate în ele diferitele conflicte sociale care ne-au traversat, fiindcă au fost – precum în cazul muzicii – cam primele forme de manifestare a rupturii radicale cu trecutul, fiindcă sunt astăzi printre cele mai avansate forme ale exportului românesc (muzica e apreciată global, se vorbeşte despre „noul sound românesc“, filmul la fel, iată şi „Ursul de Aur“, pe care tocmai l-a obţinut „Poziţia copilului“ la Berlin, artele fac furori, literatura începe să se impună). Începem cu filmul. Nu o să trecem în revistă toate premiile pe care le-au obţinut românii în ultimii ani, abia ce s-a făcut asta în toată presa. Vă propunem altceva: un dialog cu Tudor Caranfil, probabil cel mai avizat istoric al filmului pe care îl avem.

„Adevărul“: Domnule Caranfil, prin ce s-a caracterizat cinematografia românească a anilor ’50?
Tudor Caranfil: Prin entuziasm şi servilism. Prin entuziasm, fiindcă o generaţie care nu-şi făcuse ucenicia la Paris sau la Moscova, ci la Buftea, a crescut odată cu studioul. Când spun „odată cu studioul“, inaugurat oficial în 1957, includ şi construcţia sa, urmărită cu nesaţ de profesionişti. Prin servilism fiindcă, lucrul cel mai simplu, atât pentru realizatori, cât şi pentru critica apreciatoare, era să imite ceea ce făcuseră „fraţii mai mari“. Fraţi care, în domeniul cinematografic fuseseră, ce-i drept,  consacraţi pe plan mondial, numai că prin 1950, datorită blocajului filmelor „de cult“, formau o cinematografie care trăgea să moară supravieţuind, mai mult rutinier, din înregistrarea filmică a unor montări teatrale.

A reuşit propaganda comunistă să îşi atingă scopurile prin filmul românesc?
Propaganda comunistă? Care propagandă? Care comunism? Atâta vreme cât clişeul anticomunist va  fi pus în discuţie generalizator, abstract, nu vom reuşi decât, cel mult, o spălare de creieri. Ca şi comunismul românesc, ca şi metodele instabile ale acestuia, propaganda se schimba de la un deceniu la altul, în conformitate cu confortul guvernanţilor, de la „Trăiască Armata Roşie eliberatoare“ la „Insurecţia naţional-populară antiimperialistă“. De aceea, dacă vrem să discutăm serios, nu să simulăm discuţii, trebuie să ne raportăm la epocă. Cinematografia anilor ’50 a însemnat propagandă conjuncturală, directă, mecanică, fără conştiinţă artistică. Dar „agit-prop-ul“ deceniilor următoare a înregistrat filme ca Valurile Dunării, Desfăşurarea, Mihai Viteazul, Duminică la ora 6, Puterea şi adevărul  sau Ilustrate cu flori de câmp. De unde se vede că, uneori, propaganda lua forme artistice.

Care au fost cei mai buni ani pentru filmul românesc?
Cei pe care-i trăieşte azi!


Ce era bun în cinema-ul nostru de dinainte de 1989 şi acum s-a pierdut?
Iar îmi propuneţi noţiuni generaliste, fără acoperire. Dacă e vorba de ce era bun în cinematograful aşa cum arăta el în 1989, atunci, sigur, putem discuta. Într-un sens, în cel al finanţării, era mai multă libertate. Statul plătea „consumaţia“, facilitând producţia. Dar, în mod paradoxal, făcând-o mai facilă şi în sens estetic. Realizatorii de ambiţie, socotiţi incomozi, erau sistematic reduşi la tăcere. Cei mai solicitaţi erau impostorii în primitiva, dar primitoarea noastră  industrie de celuloid. Ca urmare dispuneam de o  cinematografie provincială, plina de nulităţi, care simulau un modernism mohorât. Niciodată nu s-a filmat mai mult, şi totodată mai puţin, ca atunci, totul curgea ca să curgă,s-au păstrat doar performanţele actoriceşti, în ciuda regizorilor betegi care se târau din secvenţă în secvenţă. Incapabili să priceapă viaţa şi adevărurile ei, cei mai multi dintre realizatorii Buftei treceau pe lângă ea fără sentiment, fără pasiuni, fără revolte, fără ură. Totuşi, în acele timpuri duse, ascensiunea tinerilor cineaşti era parcă mai uşoară. În forumul Cinemagiei a fost reprodus planul oficial de producţie al anului 1990, un fel de testament al cinematografiei oficiale din epocă. După ce regimul s-a schimbat, şi studiourile au încăput pe mâna a cinci „mari regizori“, n-a mai fost vorba de tineri pentru mai bine de un deceniu. De aici şi prăbuşirea funestă a cinematografiei noastre postrevoluţionare. Abia după anul 2000 a început dezgheţul Noului Val. 

Cum aţi caracteriza filmele care s-au făcut în anii ’60, ’70. Dar pe cele din anii ’80?
De ce folosiţi sintagma „dar“? Filme cel putin onorabile s-au făcut şi în anii ’60, şi în deceniul ’80, şi în ’70. Filme dezonorante s-au făcut şi în deceniile trecute şi, din păcate, se mai fac şi acum. Poate chiar mai multe decât înainte!

Filmele dezordonate s-au făcut şi în deceniile trecute şi, din păcate, şi acum. Poate chiar mai multe decât înainte!

Care film românesc de după 1989 v-a plăcut cel mai mult şi de ce?
„E pericoloso sporgersi“, probabil fiindcă era al fiului meu. Dar cele făcute de Mungiu, Puiu, Porumboiu şi Muntean mi-au întrecut speranţele.  Şi „Balanţa“ lui Lucian Pintilie, cred, cel mai bun film al său.

S-au făcut suficiente filme despre momentele de răscruce din istoria recentă a românilor (Revoluţie, Mineriadă etc.)? Sunt ele bune? Cum sunt?
Au un mare defect: cu unele excepţii, precum „Hârtia va fi albastră“, au fost propagandistice şi electorale. Aduc, într-o bună măsură, cu cele ale anilor ’50. N-au cinste. Şi nici rezistenţă. Abia când tinerii şi-au spus cuvântul a apărut şi un „A fost sau n-a fost“ care bagă degetele în răni deschise.

Ce spune „noul val“ despre societatea românească? Sunt temele abordate reprezentative pentru ce este România azi?

Din fericire, temele noului val nu sunt reprezentative neapărat societăţii româneşti actuale, nici n-ar trebui să fie. Ele sunt etern româneşti şi universal umane. De asta au şi repurtat triumf prin străini, fiindcă nu erau de conjunctură. Şi pentru că erau ascuţit şi sincer simţite. La urma urmelor, poate că în asta şi e talentul.

De ce credeţi că în mai toate filmele româneşti actuale se mănâncă aşa de multă ciorbă?
Găsiţi că se mănâncă multă ciorbă? Dacă e aşa, probabil dintr-un vizibil sentiment democratic.

Cum este cinematografia românească la nivel mondial? Putem spune că suntem în primii 20? Unde suntem?
Să-i lăsăm pe străini să ne califice. De pildă, să-l ascultăm pe editorialistul cotidianului „New York Times“, A. O. Scott: „România e o mică ţară aflată la marginea Europei, cu o mică industrie de film – care mai degrabă e o reţea socială pasionată, fracţionată şi subfinanţată –, dar cu o amprentă foarte puternică în cinema-ul mondial. Probabil că nicio altă ţară nu are mai multe premii la Cannes pe cap de locuitor sau o mai bună participare la acest festival unde filmele româneşti au fost printre marile evenimente ale deceniului trecut“.  Nu mai am nimic de adăugat unei asemenea caracterizări. Decât că sunt perfect de acord şi sunt mândru de ea.
 

Abia când tinerii şi-au spus cuvântul a apărut şi un «A fost sau n-a fost» care bagă degetele în răni deschise.
 

Inflaţie de titluri în comunism

 550 de titluri s-au făcut în timpul comunismului românesc, anii ’70 şi ’80 fiind cei mai rodnici cu 108, respectiv 165 de premiere pe an, adicã o medie de 23 de filme noi într-un an. Cel mai rău an recent a fost 2000, când nu s-a făcut niciun film. Apoi a venit „noul val“, care a culminat cu un „Palme d’Or“ câştigat la Cannes de filmul „432“ al lui Cristian Mungiu, în 2007, şi cu „Ursul de Aur“ obţinut la Berlin, anul acesta, de pelicula „Poziţia copilului“ a lui Călin Peter Netzer.
 

Articol din seria "Ce facem cu România", realizată de "Adevărul" în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero".

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: