INTERVIU Katia Pascariu, actriţa din „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“: „E un film curajos, care amendează derapajele periculoase din societate“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Katia Pascariu joacă rolul profesoarei Emi în noul film al lui Radu Jude FOTO Silviu Gheţie/microFILM
Katia Pascariu joacă rolul profesoarei Emi în noul film al lui Radu Jude FOTO Silviu Gheţie/microFILM

Katia Pascariu, protagonista filmului „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“, regizat de Radu Jude, subliniază că lungmetrajul recompensat recent cu Ursul de Aur la Berlin este un film îndrăzneţ, care va naşte discuţii şi îi va provoca pe spectatori să se confrunte cu propriile prejudecăţi.

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“ este o satiră socială ce are ca punct de pornire urmările pe care un clip porno de amatori, încărcat de o profesoară de şcoală generală pe un site specializat, le provoacă în viaţa acesteia. Profesoara este interpretată de actriţa Katia Pascariu (37 de ani), care spune, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, că filmul va reconfirma unele idei şi credinţe şi va îndemna la introspecţie. Actriţa a vorbit şi despre ipocrizia şi frustrările din jurul sexualităţii, nevoia urgentă de educaţie sexuală în şcoli şi despre importanţa teatrului politic.

„Weekend Adevărul“: Presa internaţională a descris „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“ ca fiind „o usturătoare satiră socială“, „un rechizitoriu nimicitor asupra României moderne“. Dumneavoastră cum l-aţi descrie?
Katia Pascariu:
Un film bun. A primit deja foarte multe descrieri, laude, critici, cronici de la persoane care l-au văzut, de la profesionişti şi nu numai. Am văzut şi ceva reacţii spumoase de la persoane care nu l-au văzut încă – acum este şi „piratabil“. Cred că toată vâlva asta e excelentă. Cred că e o reuşită ca tematică, abordare, moment, formă. E un film curajos şi asta mă bucură enorm. E un film care amendează derapajele periculoase din societatea de azi – unele moştenite, altele recent dobândite.

De ce credeţi că v-a ales Radu Jude pentru rolul principal şi cum a fost colaborarea cu el?
Nu ştiu de ce m-a ales. Dacă un regizor cu care îmi doresc să lucrez îmi propune un rol provocator într-un proiect interesant, nu-l întreb de ce o face. Accept. Ştiu că a fost o experienţă bună pentru amândoi şi sper să mai colaborăm. Cred, dar nu e ceva ce am discutat cu el, că şi-a dorit pe cineva care să empatizeze cu personajul şi să înţeleagă şi contextul mai larg, nu doar la nivel situaţional. Dar, evident, oricât mi-ar plăcea să cred că sunt singura capabilă, mai erau opţiuni. L-am auzit însă vorbind de instinct în alegerea distribuţiilor. Ăsta să fi fost! Mie mi-a prins foarte bine toată experienţa.

O înregistrare privată ajunsă pe Internet îi afectează pe protagonişti, provocând traume. Şi meseria dumneavoastră este, uneori, privită printr-un filtru îmbibat cu stereotipuri şi prejudecăţi. V-aţi lovit vreodată de aşa ceva, aţi fost judecată pe nedrept, similar personajului pe care l-aţi jucat?
În viaţa privată, da, m-am simţit judecată greşit, din alte motive decât în film. În viaţa profesională, nu, nu cred sau n-am aflat încă. În viaţa mea publică, firavă de altfel, am descoperit de curând răstălmăcirea cuvintelor şi a declaraţiilor şi scotocirea prin trecutul cuiva cu scopul de a-i face rău. Totuşi, nimic grav. Sau sunt eu insensibilă la aşa ceva. Nu prea mă interesează ce se zice despre mine. Deşi, de curând, pe Facebook, am realizat că dacă sunt numită comunistă nu vreau să neg, din contră – deşi nu sunt chiar comunistă, nu încă. În schimb, dacă sunt numită „#rezist“, simt nevoia să dezmint public titulatura asta. Probabil că meseria mea şi privilegiile – de care sunt conştientă – mă ţin departe de astfel de scandaluri. Asta şi o anume „nesimţire“. Dar trebuie să punctez că de misoginism nu scăpăm niciuna – şi e inacceptabil!

Obscenitatea e peste tot şi, totuşi, continuăm să ne minţim că lucrurile nu au luat-o la vale complet. Nu sexul ne frustrează, ci faptul că şi sexul trebuie să fie într-un anume fel, racordat la societate. Când nu vom mai fi o societate profund misogină, violentă şi rasistă, toate astea vor înceta să mai fie tabuuri sau forme de abuz şi control.

Un film care va întări idei şi credinţe
Cum credeţi că vor reacţiona românii când vor vedea filmul?  

Chiar nu vreau şi nu pot să generalizez, ar fi contraproductiv. E clar că filmul nostru le va da multor oameni ocazia să-şi reconfirme ideile şi credinţele – că suntem sau nu de acord, asta e altceva – despre lume, despre filmul românesc, despre sex, despre Jude, despre istorie şi altele. E normal, pentru că citim un produs artistic prin prisma informaţiilor avute şi a experienţelor trăite. Filmul este deja, şi va fi în continuare, descris, tradus, explicat, întors pe toate părţile, iar asta e minunat. Reacţiile negative sunt la fel de valabile, dacă nu chiar mai interesante decât laudele sterile. Toate atrag atenţia şi aduc public. Ce mi-aş dori, însă, e ca fiecare spectator, în mod public sau nu, să facă un exerciţiu de autoanaliză. Cred că filmul are şi acest nivel, e o provocare la introspecţie: cam pe unde stau cu propriile prejudecăţi, cât sunt de ipocrită şi de ce, ce frici am, ce limite am în relaţia cu societatea de azi. Mie genul ăsta de autointerpelări şi confruntări intime mi-a provocat. E o invitaţie general valabilă, iar pentru conaţionali, pentru cei care înţeleg limba română va fi şi o plăcere la nivel vizual şi lingvistic.

Radu Jude mărturiseşte că a vrut, prin această poveste, să aducă în prim-plan ipocrizia şi frustrările din jurul sexualităţii. De ce credeţi că există încă aceste frustrări?
Sunt persoane specializate care ar putea răspunde şi explica fenomenul mai bine. Eu cred că pur şi simplu din frică. Radu a vorbit mult de obscenitate şi cum e ea definită şi toată ipocrizia care decurge din acest joc: ce e şi ce nu e. Obscenitatea e peste tot şi, totuşi, continuăm să ne minţim că lucrurile nu au luat-o la vale complet. Frustrările vin din alte motive, cred. Nu sexul ne frustrează, ci faptul că şi sexul trebuie să fie într-un anume fel, racordat la societate. Când nu vom mai fi o societate profund misogină, violentă şi rasistă, toate astea vor înceta să mai fie tabuuri sau forme de abuz şi control.

Cât de mare e nevoia de educaţie sexuală în şcoli? Credeţi că ar fi suficientă pentru reglarea anumitor derapaje sociale? Dacă nu, cu ce ar trebui ea să vină la pachet?
E urgent, e deja târziu, şi asta nu o spune doar filmul nostru, asta o spun statisticile care arată clar efectele negative, devastatoare chiar, pe care lipsa educaţiei sexuale şi a altor politici publice în ceea ce priveşte educaţia şi sănătatea o are asupra societăţii. Dar ce să mai vorbim când avem un nou guvern care subfinanţează, aproape în mod criminal, educaţia şi sănătatea. Ce să mai vorbim de cultură. În schimb, România investeşte la greu, de ani buni, în armată. Ceea ce e nou, totuşi, la Guvernul Câţu e sloganul: „Prioritatea noastră e privatizarea“. Pachetul ideal pe care noi, ca oameni, îl merităm înseamnă justiţie socială, drepturi egale pentru toată lumea, protecţie socială, acces general la servicii publice de sănătate şi educaţie. Ce să mai zic de cultură, politici de mediu, drepturi locative... Suntem departe. Şi mai grav e că ne tot îndepărtăm. Pandemia a arătat, mai limpede nu se putea, că fără solidaritate nu există salvare pentru nimeni.

„Profesorii sunt umiliţi şi denigraţi constant“
Aţi declarat recent că profesorii au devenit calul de bătaie al tuturor, că jignirea cadrelor
didactice este la ordinea zilei. De unde această concluzie dură?

Mă bucur că fraza a făcut ceva tam-tam. Dar asta nu schimbă situaţia – şi aici e o ocazie bună să generalizez. Profesorii şi profesoarele, privite ca o categorie profesională, sunt în ultimii ani – aş zice poate chiar ultimii 20 – umiliţi şi denigraţi constant. La bază cred că stau clasa politică şi mass-media. Şi una, şi alta au găsit un ţap ispăşitor pentru toate relele – şi iată consecinţele. Nu e nimeni fericit cu ele, resursele s-au tot împuţinat şi vine acum valul nou, unul fals progresist, care ne spune că soluţia e privatizarea. Scenariul era previzibil. OK, ce facem de-acum încolo?

Lucraţi de 15 ani în teatru şi film, iar în ultimul deceniu v-aţi implicat şi în proiecte de teatru educaţional. Puteţi să ne faceţi o scurtă radiografie, din interior, a sistemului educaţional?
În film, experienţa mea e minimală, cel puţin comparativ cu cea din teatru. Legat de sistemul educaţional, cred că sunt mai degrabă martoră. Practic, am un tip de observaţie participativă,
combinată cu un interes socioartistic. Dar, din poziţia, avantajoasă uneori, de martoră, pot spune că asistăm la un declin instituţional care se mai sprijină doar pe iniţiative solitare, cazuri individuale de devotament, pasiune, tenacitate. Nu e ceva sustenabil.

Aţi făcut şi ateliere de teatru educaţional în şcoli. Cum au reacţionat elevii la astfel de demersuri?
Depinde. De cele mai multe ori sunt curioşi, sunt deschişi, dar e greu de generalizat – dacă îi scuteşti de câteva ore de la şcoală e şi mai bine. Copiii, ca noi toţi, sunt diferiţi. Când te duci să propui o serie de jocuri şi exerciţii unui grup, mai mult sau mai puţin eterogen, e important să ştii unde mergi, de ce, cu cine te vei întâlni. M-a ajutat mult antropologia în felul în care îmi pregătesc atelierele, terenul, dar şi mai mult mă ajută echipele cu care lucrez. Pregătirea e cheia, dar şi capacitatea de a te adapta şi de a nu râmâne blocat într-un şablon. Sigur, mereu mă gândesc că următorii participanţi, următorii spectatori vor fi mai norocoşi, pentru că voi avea mai multă
experienţă şi voi performa mai bine.

Teatrul este politic. Arta este politică. Viaţa e, până la urmă, politică. Pentru artişti vine şi cu o frică de a nu fi în liga A – arta politică e considerată o subspecie, fără şanse reale de a deveni artă pură, capodoperă universală –, de a nu fi perceput ca un compromis. Să spui: „Shakespeare e politic“ poate fi luat de breaslă ca o blasfemie. Hilar! Or, eu cred exact opusul, cel puţin pentru noi, artiştii de teatru. Ce poate fi mai relevant pentru noi, care facem artă acum şi aici? Frica de a fi politic este, de fapt, susţinerea, în mod tacit, a puterii.

Importanţa teatrului politic
Aţi declarat că orice formă de artă este politică, chiar dacă mulţi dintre artişti nu vor să recunoască asta. Ce relaţie există, aşadar, între teatru, de pildă, şi activism politic? Şi de ce credeţi că artiştii nu recunosc această relaţie?

Teatrul este politic. Arta este politică. Viaţa e, până la urmă, politică. E greu de acceptat, în primul rând, pentru că pare un cuvânt jignitor, peiorativ, periculos poate. E o frică, dar e şi multă ignoranţă. Pentru că termenul „politic“ nu e înţeles corect, fiind confundat cu a fi afiliat politic. Şi pentru artişti vine şi cu o frică de a nu fi în liga A – arta politică e considerată o subspecie, fără şanse reale de a deveni artă pură, capodoperă universală –, de a nu fi perceput ca un compromis. Să spui: „Shakespeare e politic“ poate fi luat de breaslă ca o blasfemie. Hilar! Or, eu cred exact opusul, cel puţin pentru noi, artiştii de teatru. Ce poate fi mai relevant pentru noi, care facem artă acum şi aici? Frica de a fi politic este, de fapt, susţinerea, în mod tacit, a puterii.

La un moment dat, dumneavoastră şi Radu Jude aţi căzut de acord că sexul este un bun mod de a discuta despre politică. Puteţi să dezvoltaţi?
Sexul este politic. Sexul înseamnă procreere. Şi asta e ceva politic. Sexul, când nu mai este despre perpetuarea speciei, ci este despre plăcere şi libertate şi intimitate, devine periculos. Şi asta e tot ceva politic. Sexul e despre corp, iar corpul, şi cu atât mai mult corpul femeii, trebuie controlat. Sexul e un instrument râvnit, extrem de util pentru putere – puterea politică, puterea patriarhală, puterile conservatoare.

De ce credeţi că e important să avem teatru politic, cum ne ajută? Şi cum consideraţi că stăm la acest capitol în teatrul autohton?
Stăm din ce în ce mai bine. Dar eu trăiesc într-o bulă, de fapt, şi nu am, probabil, imaginea de ansamblu. Cu siguranţă stăm foarte bine comparativ cu teatrul „tradiţional, conservator“, care e la pământ. Dar, sigur, ce ştiu eu, o stângistă cu pretenţii de artistă? Dar miza noastră nu este să fim mai buni decât alţii, miza e să existăm, să avem sens pentru publicul larg, să fim accesibili. Teatrul, folosindu-se de instrumentul magic numit empatie, poate deveni relevant, mobilizator, poate provoca schimbări sociale. Dar e nevoie şi de resurse. Iar aici, lupta de a ieşi din precariat este foarte dură şi obositoare.

„Traumele socio-politice trăite de generaţiile anterioare au stabilit noile priorităţi“

katia pascariu babardeala cu bucluc foto silviu ghetie/microFILM

V-aţi dorit dintotdeauna să deveniţi actriţă?

Da, mi-am dorit asta de când mă ştiu. De foarte mică mă prezentam ca artistă şi cred că dacă părinţii m-ar fi descurajat, aş fi căutat altceva. Nu aş putea să exist altfel, pentru că numai aşa
găsesc o noimă vieţii.

Ce fel de copilărie aţi avut în Bucureşti?
Am avut o copilărie minunată. Tot ce mi-aş fi dorit ar fi fost mai multe ore în fiecare zi, ca să mă joc şi mai mult. Am avut ceea ce numeam pe vremuri o copilărie perfect banală. Dar am înţeles că, de fapt, a fost aproape un lux: joacă non-stop, zero griji, prieteni şi prietene, fără abuzuri, fără traume, respect şi încredere, libertate, generozitate şi multă, multă grijă. De la părinţi, de la bunici, dinspre ambele familii. Cred că în familia mea s-a pus mereu pe primul plan protejarea celor mai tineri şi susţinerea lor cu orice preţ. Nu ştiu dacă e cea mai bună sau cea mai sănătoasă metodă, dar cred că multele traume socio-politice trăite de generaţiile anterioare au stabilit noile priorităţi. Eu sunt un om norocos.

Ce relaţie aveaţi cu părinţii dumneavoastră?
În lipsa unor termeni de comparaţie, voi spune că am o relaţie excelentă. Iubire, prietenie, încredere, respect, ne suntem aproape, ne sprijinim şi ne protejăm unii pe alţii. Poate dacă vă spun că nu m-aş muta niciodată departe de ei ar fi ceva mai clar. Nu-mi pot imagina lumea fără ei. Mă paralizează acest gând.

Ei ce meserii aveau? Au încercat, poate, în funcţie de ele, să vă influenţeze în vreun fel parcursul profesional, să vă ghideze spre domeniul lor de activitate sau, din contră, să vă îndepărteze de el?
Amândoi au studiat arhitectura. Nu le-am simţit decât grija de a fi fericită şi mulţumită cu propriile alegeri. Sigur şi-au pus problema precarităţii meseriei pe care mi-am ales-o, dar nu m-au încărcat cu fricile lor niciodată. Perfecţiunea părinţilor mei vine din faptul că cele mai multe lucruri mi le-au transmis fără vorbe, prin felul lor de a fi. Legat de parcursul profesional, singura remarcă formulată clar, de tata, a fost ceva de genul: „Orice meserie ai face, mai bine urmează la liceu o clasă de real“. Aşa am făcut şi nu regret deloc.

Nişte note revoltătoare
V-a plăcut la şcoală? Aţi fost o elevă silitoare, în banca ei, sau, dimpotrivă, mai neastâmpărată? Ce materii preferate aveaţi?

Mi-a plăcut la şcoală pentru că asta era activitatea mea, nu m-am gândit vreodată că aş avea de ales. Silitoare nu am fost, cu siguranţă, dar am avut în general note mari şi nu mereu pe merit. Dar am avut şi note mici, şi nici alea nu erau mereu pe merit. Ştiu că m-a frustrat mereu că notele reflectau prea multe lucruri şi asta mă revolta – nu era niciodată clar dacă e despre cât ştii, despre disciplină, despre impresie artistică, despre noroc. Nu am rămas cu nicio traumă, dar nici nu am experimentat un mediu atât de concurenţial şi agresiv cum e şcoala, adeseori, azi. Pe de altă parte, mi-aduc aminte de situaţii de discriminare, de exemplu, care ar fi inacceptabile acum. Anii de liceu au fost ceva mai palpitanţi.

Adică?
Am chiulit enorm, fără mari consecinţe. Sigur, probabil am rămas cu mari lacune, dar am descoperit Bucureştiul, am văzut foarte multe filme şi mi-am făcut prietene pe viaţă. Eram destul de orgolioasă şi voiam să fiu bună la toate, dar mi-era mai uşor la unele materii, de exemplu, la limbi străine.

Cum erau profesorii dumneavoastră? Cum îi percepeaţi? Aţi găsit şi modele în ei?
Sunt câteva şi câţiva de care m-am simţit mai ataşată. De învăţătoarea mea, de pildă, cred că am fost de-a dreptul îndrăgostită. Ce pot să zic sigur e că n-am avut niciodată impresia că e cineva nepregătit, că nu ştie ce are de predat. Ce am simţit e că unii erau mai buni pedagogi, iar alţii, nu. Datorită unora dintre ei am învăţat mai mult şi mai bine, şi le sunt recunoscătoare. Erau foarte diferiţi, foarte des mă impresiona asta. Păreau că au vieţi atât de diverse, de parcă n-ar fi avut aceeaşi meserie. M-a impresionat tristeţea profundă a unora. Am găsit modele de empatie şi modele educaţionale pe care sigur le reproduc azi în viaţa şi activităţile mele.

CV Militantă pentru justiţia socială

Numele: Katia Pascariu
Data şi locul naşterii: 15 august 1983, Bucureşti
Studiile şi cariera:

  • A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ şi un masterat în Antropologie şi Dezvoltare la Facultatea de Sociologie din cadrul Universităţii din Bucureşti.
  • În 2007, a fost nominalizată la Premiul UNITER pentru rolul de debut din spectacolul „Vitamine“.
  • Din 2016, este angajată a Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti, iar în cinema a jucat în: „Schiţa unui sfârşit“ (2011), de Georgiana Madin, „După dealuri“ (2012), de Cristian Mungiu, şi „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“ (2021), regizat de Radu Jude şi recompensat cu Ursul de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.
  • Este membru fondator al Centrului de Artă Comunitară Vârsta 4 şi al Asociaţiei ADO – Artă pentru Drepturile Omului. Promovează teatrul politic şi militează pentru justiţia socială şi împotriva consumerismului.

Locuieşte în: Bucureşti

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite