Interviu-eveniment cu actorul Adrian Vîlcu: „După ce am jucat în filmul «Saltimbancii» am primit oferta de a deveni circar adevărat!“
0
Adrian Vîlcu nu împlinise încă cinci ani când a obţinut primul său rol, în filmul „Veronica“. La vârsta când a obţinut buletinul era deja consacrat, iar la 26 de ani era deja imigrant de succes şi apărea în hainele Regelui Mihai I în filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Oglinda - Începutul adevărului“. Astăzi, la 50 de ani, îl regăsim la Bucureşti, în postura unui om de afaceri care nu vrea în ruptul capului să renunţe la actorie.
La o vârstă la care copiii abia se acomodează cu mersul la grădiniţă, Adrian Vîlcu era deja un obişnuit al platourilor de filmare. Deşi a devenit de curând „semicentenar“, păstrează încă o bună parte din inocenţa lui Ionuţ din „Revanşa“, a lui Geo din „Saltimbancii“, sau a lui Codrin din din serialul de televiziune „Racheta albă“. Dar are şi ceva din prestanţa Regelui Mihai, pe care l-a cunoscut şi l-a interpretat în „Oglinda - Începutul adevărului“. Îşi aminteşte cu mare plăcere de perioadele în care filma sub bagheta Elisabetei Bostan sau a lui Sergiu Nicolaescu, însă, cu siguranţă, cel mai interesant rol al lui Adrian Vîlcu se derulează pe scena vieţii. Vă invităm să-l descoperiţi măcar un pic.
„Weekend Adevărul“: Domnule Adrian Vîlcu, v-aţi petrecut practic o bună parte din copilărie la Buftea. Cum aţi ajuns totuşi să faceţi film?
Adrian Vîlcu: Aveţi dreptate, am copilărit pe platourile de filmare. Pentru cei care nu ştiu, mama mea, Georgeta Vîlcu, a lucrat foarte mulţi ani în cinematografie, ca director de producţie. Pe vremea aia nu existau agenţii de casting, aşa că, atunci când se mai făceau filme cu copii, evident că şi băieţeii sau fetiţele salariaţilor erau luaţi în calcul. Aşa am ajuns eu pe platourile de la „Veronica“, în 1972. Aşa s-a întâmplat şi cu Manuela Hărăbor, ai cărei tată era arhitect scenograf.
Apropo de Manuela Hărăbor, îmi amintesc că a povestit la un moment dat că doamna Elisabeta Bostan a vizat-o şi pentru rolul principal, dar a ales altă fetiţă pentru că ea era prea încăpăţânată...
Cam aşa s-a întâmplat şi cu mine. Am luat un fel de casting, după care trebuia să mergem la balet, dar eu eram foarte recalcitrant. De altfel, am avut restanţă la balet şi în facultate, nu mi-a plăcut absolut deloc. Doamna Bostan a vrut să mă dea afară, dar până la urmă m-a ţinut, ca să spun şi eu câteva replici. Eram însă recalcitrant şi la filmări, aşa că trebuit să mă bage sub un pat. De acolo am dat replicile. Sigur, eram şi foarte mic, nu împlinisem cinci ani când au început filmările.
Aţi rămas totuşi în graţiile doamnei Bostan şi ulterior...
Da, am apărut şi în „Veronica se întoarce“, „Ma-ma“, „Saltimbancii“ şi „Un saltimbanc la Polul Nord“, „Zâmbet de soare“, „Telefonul“. Şi doamna Bostan, ca şi Sergiu Nicolaescu, a avut un principiu destul de interesant de-a lungul carierei de regizor: îşi păstra echipa de la un film la altul. Câteodată aveai şansa să joci un rol important, altădată unul mai mic, dar erai mereu acolo.
Cum aţi ajuns să-l jucaţi pe băiatul comisarului Moldovan, în „Revanşa“?
Aveam cam 10 ani. Am dat o probă, dar Sergiu Nicolaescu a zis: «Da, e bun, dar e cam mic. Mi-ar trebui unul de vreo 14 ani». Mi-am văzut de treabă, ca să mă trezesc într-o zi că vine la şcoală unul dintre regizorii lui secunzi, mă ia din mijlocul unei ore, cred că era matematică, şi-mi zice: «Trebuie să vii acum la filmare!» Puştiul pe care l-au ales era foarte emotiv, nu se descurca deloc. Şi era chiar prima zi de filmare, cu Gheorghe Dinică şi cu Jean Constantin pe platou. A fost o zi grea şi pentru mine, chiar dacă mai făcusem filme. Şi am rămas, cum se zice, copil de trupă.
Apropo de şcoală. Cum vă priveau colegii şi profesorii?
Am avut întotdeauna probleme. Eram vedeta şcolii, unii mă invidiau, alţii...Bine, profesorii erau înţelegători în general. Dar se făceau adrese oficiale de la minister, nu lipseam niciodată de capul meu. Plus că mama şi cu tata nu mă menajau deloc. „De la ce oră ai filmare mâine?“. „De la 11.00“. „Bravo, deci de la 8.00 la 10.00 te duci la şcoală, apoi te duci“. Ba chiar, la un moment dat, i-a zis lui Zizi Bostan: „Cum, vrei să-l iei în rol principal la «Fram»? Ai grijă, el e cu sportul, cu alea, nu cred că-i cel mai potrivit...“. Cam aşa era. La filmele la care apăream în distribuţie, ea renunţa de obicei să mai lucreze, chiar dacă făcuse perioada de preproducţie. N-a vrut niciodată să dea naştere la interpretări.
Revenind la Gheorghe Dinică sau Jean Constantin. Cum se simţea un copil printre atâţia titani?
De multe ori mă gândesc şi asta. Din ce distribuţii am putut să fac parte! Ce actori! Evident, era o motivaţie în plus, nici nu puteai să te duci cu textul neînvăţat când filmai cu domnul Cotescu, de exemplu. Ţi-era ruşine! La machiaj mă lua domnul Cotescu, nea Tavi îi spuneam noi: „Băi, puiule, ce faci măi puiule...Ia zi“. Spuneam textul cum mă gândeam eu, după care îmi explica unde să corectez. Avea un băiat de vârsta mea, care e acum călugăr pe Muntele Athos. Cum să zic, nu mă considera concurenţa lui. Până la urmă, contează să iasă filmul bine, el era oricum mare. Cu cât erau mai celebri actorii de atunci, cu atât erau mai deschişi faţă de tineri. Noi aşa eram crescuţi, spuneam „bună ziua“, „la revedere“, „mulţumesc“. În ziua de astăzi e mai complicat cu astea. Mie mi-a zis tata: „Te învineţesc dacă vreodată ajungi pe platou şi nu spui «bună ziua» la toată lumea“. Electricieni, recuziteri, costumiere. Păi costumiera, dacă te iei în gură cu ea, ţi-a stricat toată ziua. Nu-ţi spală hainele...Toată lumea trebuie respectată. Şi cu actorii mai bătrâni. La un moment dat, filmam acum vreo zece ani la Bufea, la o telenovelă. Şi era un actor care vorbea cu domnul Dinică la modul: „Gigi, uite care-i treaba...“. Nu se poate aşa ceva. Chiar dacă am mai stat cu ei la o masă, la un moment dat, totuşi...
Apropo de „Saltimbancii“. Cum au fost filmările cu ursul polar?
Nu era un singur urs. A fost un urs mic, care apare în unele secvenţe foarte drăguţe, dar destul de primejdioase, aş zice, dacă mă uit la ele cu mintea de astăzi. Şi a mai fost o dresură de urşi, cei mari erau şapte. Trupa Denisenko. Fiecare ştia să facă altceva. Urşii erau vedetele Circului din Moscova, ca să-i putem avea la filmări s-a făcut un contract cu Circul de Stat, iar urşii au jucat timp de o stagiune în manejul de la Bucureşti. Cam aşa funcţionau lucrurile la vremea respectivă.
Nu v-a fost frică?
(râde) Nu, deloc! N-aveau decât vreo 4-500 de kilograme fiecare! Evident că era periculos. Era foarte cald, trebuia să mai tragem duble, urşii se enervau. Bine, normal că intra şi dresorul împreună cu noi, nu stăteam niciodată singuri cu ei, dar orişicât. Cu inconştienţa de atunci am rezolvat-o cumva, dar astăzi m-aş gândi de mai multe ori înainte să accept.
Scenele de acrobaţie cum vi s-au părut?
Să ştiţi că 90% din ce se vede în film făceam chiar noi. Până să obţin rolul am trecut prin mai multe probe, după care am fost timp de trei luni la circ, la antrenamente. Nu a fost deloc uşor. Ca fapt divers, am primit chiar o ofertă, după ce am făcut filmul, de a merge în Italia, ca să devin circar de-adevăratelea. Într-o trupă de basculă. S-a insistat mult pe lângă ai mei, dar evident că nici n-au vrut să audă.
Aţi fost şi elevul Radu din seria „Liceenii“, alte filme care au trecut bariera timpului...
Noi acolo eram o gaşcă, cum se spune astăzi, şi în afara platourilor de filmare. Se simte şi pe ecran faptul că eram sudaţi. A fost un proiect interesant, iar noi chiar ne distram. Stăteam de plăcere cu orele pe platou. Bine, eu am ratat primul film. Eram în armată, împreună cu Ştefan (n.r: Bănică Jr.), numai că eu am făcut nişte prostii şi m-au tuns zero. Luasem probele, dar n-am mai putut să filmez. Eu am dat admitere la Institut în 1985, dar imediat am fost luat în armată. Şi am făcut instrucţie pe bune (râde) Mi-a prins bine atunci când am filmat cu Sergiu Nicolaescu la „Noi, cei din linia întâi“.
Asta înseamnă că aţi terminat studiile chiar în 1990, nu?
Da, aşa este. Am fost prima generaţie care n-a mai fost nevoită să-şi facă stagiatura în provincie. Pentru că aşa era până atunci. Şi nu prindeai tocmai uşor Ploieştiul, ajungeai mai degrabă la Petroşani! Practic, schimbându-se regimul şi regulile, s-au bătut ca să ne ia toate teatrele bucureştene. Şi noi negociam efectiv, ca ţiganii. Rolurile, să nu fiu înţeles greşit, pentru că banii erau aceiaşi. M-am angajat în cele din urmă la Teatrul Mic, dar era o perioadă foarte ciudată. A fost şi mineriada! Chiar am jucat atunci o piesă cu minerii-n sală. Stăteau lângă spectatori cu bâtele! Au vrut să vadă şi ei cum e la teatru. Ne era frică, evident. Dar până la urmă, ne-am zis: „Hai să jucăm, ce pot să ne facă?“. Oricum, nu făceam noi politică, nu eram nici cu Raţiu sau Câmpeanu. A fost o perioadă groaznică pentru actori în ‘90 şi imediat după. Efectiv se murea de foame! Atunci am şi plecat din ţară.
La prima vedere pare totuşi o decizie cam radicală. Nu v-a fost teamă?
Eu aveam la vremea respectivă o mare dragoste care locuia în Germania. Prima oară m-am gândit să mă duc şi eu până acolo, să văd cu e...Cum spuneam, perspective prea mari nu aveam în România. Ajuns acolo, am hotărât să rămân. După o perioadă, am avut şansa să fac şi actorie acolo. Îi datorez din nou multe lui Sergiu Nicolaescu, pentru că datorită recomandării lui am ajuns la Bad Segeberg, unde se desfăşoară anual...
...un festival dedicat lui Karl May, unde a activat şi Sergiu Nicolaescu între 1989 şi 1994...
Văd că sunteţi la curent. Aşa este. Eu ştiam să călăresc încă din România, am avut lecţii de echitaţie în timpul facultăţii. Nu toţi actorii le agreeau, dar mie-mi plăceau. Szoby Cseh era profesorul nostru. Pentru noi era ca o icoană. Plus că noi nu aveam cu el o relaţie profesor - elev, eram prietenii lui. Asta se întâmpla cu majoritatea. Aveam un profesor de estetică, domnul Toboşaru, care avea curs de două ore, venea, ne vorbea 45 de minute, după care ne spunea: «Hai, acum puteţi să mergeţi la bere». Iar la examen ne putea întâi 10 la toţi, după care stăteam de vorbă. Dar întâi ne punea notele. Nu era o atmosferă rigidă, noi mergeam de drag la cursuri. Revenind la Szoby, aveam cu el curs de călărie, făceam şi scrimă. Iar când am ajuns la Bad Segeberg m-a ajutat chestia asta. Am bifat eu acolo că ştiu să călăresc, dar mulţi nu te cred. Dar eu stăteam chiar bine pe cal.
Era şi Pierre Brice în rolul lui Winnetou, nu?
Da, păi el l-a adus pe Sergiu Nicolaescu. Se cunoşteau de la „Dacii“, după care au mai făcut nişte filme împreună, prin Franţa, de care nu prea ştie lumea. Au rămas prieteni. Brice tocmai se mutase de la Elspe la Bad Segeberg şi avea nevoie de un regizor de acţiune. Şi ştia foarte bine că Nicolaescu era în elementul lui printre cai, explozii, împuşcături. Şi el l-a chemat, primul an în care au lucrat împreună a fost 1989. El a rămas acolo chiar şi după ce Pierre Brice a renunţat să mai joace. L-a înlocuit apoi Gojko Mitic, care era capul de afiş în toate filmele cu indieni făcute de cei de la DEFA. A filmat şi el în România, chiar de mai multe ori, îi cunoştea pe părinţii mei. Ştia câteva vorbe în româneşte. Nicolaescu a adus şi o echipă de cascadori din România, multe decoruri s-au făcut în România, că era mai ieftin, chiar a făcut treabă foarte bună.
În anii ‘60 - ‘70, când rulau filmele cu Pierre Brice şi Gojko Mitic pe marile ecrane româneşti, era bătaie mare pe biletele. Dar cum erau ei în afara scenei?
Pierre Brice era un tip dificil, uşor fiţos. Noi de obicei jucam joi, vineri, sâmbătă, duminică, câte două spectacole pe zi. Lunea, marţea şi miercurea aveam liber. Şi atunci ne mai chema din când în când pe el, la un pahar de vin sau de şampanie. În schimb, Gojko Mitic era un mai sportiv, mai cumpătat. Noi mai pierdeam câte-o noapte, mai făceam petreceri, mergeam pe la o discotecă, dar el se culca mereu devreme, nu punea gura pe băutură. Pierre Brice era mai latin, mai poet. Mai venea pe la repetiţii cu paharul de vin în mână...Îşi permitea. Oricum, ca să vă faceţi o idee, el făcea peste un milion de mărci pe vară, grosul venind din vânzarea articolelor promoţionale cu Winnetou.
Vă întâlneaţi şi cu alţi români aflaţi în Germania?
Nu prea. Comunitatea din zona respectivă, de lângă Hamburg, era foarte mică pe atunci. Ca să fiu sincer, eu am fugit de români în Germania ca dracu’ de tămâie. Mulţi nu erau de foarte bună calitate, din păcate, plus că nu ai cum să te integrezi în societatea de acolo dacă nu interacţionezi şi cu nemţi. Şi eu am ales să interacţionez foarte mult cu nemţii, încă de la început. Nemţii sunt un popor primitor dacă-i respecţi şi eşti muncitor. Iar eu n-am avut probleme, m-am integrat şi mi-am văzut de treaba mea.
Aţi rămas la Bad Segeberg şi după ce Nicolaescu n-a mai regizat acolo?
Da, bineînţeles. Cred că am jucat în total cinci-şase sezoane. Diverse personaje. Ca fapt divers, arena respectivă, unde se ţin spectacolele, a fost construită de Adolf Hitler. Era o fostă carieră de calcar acolo. La un moment dat, organizatorii au vrut să modifice conceptul, aveau nevoie de 30-40 de cai, practic de o herghelie proprie. Doamnei care se ocupa de cai, fostă campioană olimpică la echitaţie, i s-a propus să se implice în treaba asta. Mă rog, a fost şi o uşoară poveste de dragoste între noi, aşa că am cumpărat împreună o fermă de cai. După care am dezvoltat-o, de la vreo 40 de cai am ajuns la 120, aveam două manejuri acoperite, 40 de hectare de teren. Cam 15 ani am făcut business-ul ăsta, era treabă serioasă, nu doar un hobby. Eu am făcut în Germania şi teatru, în momentul în care m-am apucat serios de cai a trebuit să mă opresc, n-am mai avut timp de altceva. Bine, am renunţat până la urmă şi la colaborarea cu cei de la Bad Segeberg în privinţa cailor, ne-am văzut fiecare de drumul lor.
Eraţi deja în Germania când l-aţi jucat pe Regele Mihai, nu?
Da, eram în primul an acolo. M-a sunat Nicolaescu: „Uite, fac acum un film, vii?“. I-am zis că vin, nu l-am întrebat de bani, de nimic. Când mi-a zis apoi că s-a gândit la mine pentru rolul principal, Regele Mihai, mi-a căzut receptorul din mână. „Eu îl ştiu şi de când eram tânăr, chiar semeni cu el, m-am gândit şi cum să-ţi fac freza“. Şi am luat-o foarte în serios, mi s-a părut o şansă. Un an de zile s-a muncit la filmul ăsta. S-a muncit foarte mult, scenariul a fost bazat pe stenograme, s-a filmat chiar pe locurile unde se petrecuseră evenimentele, la Palatul Regal, Peleş, Cotroceni, sala în care s-a ţinut procesul lui Antonescu, pe Ştirbei Vodă. Scena cu închiderea Antoneştilor în seif s-a reconstituit la Muzeul Colecţiilor de Artă, pe Calea Victoriei, era ceva asemănător cu ce avea Palatul Regal în 1944. Aproape doi ani a durat lucrul la film. Ţin minte că s-au întrerupt filmările pe timpul verii, pentru că Nicolaescu avea şi spectacolul de pregătit, la Bad Segeberg, îi trebuia şi cam o lună şi jumătate de repetiţii. Plus că eu aveam şi acolo un rol.
A fost greu să intraţi în pielea Regelui?
Uşor n-a fost, mai ales că era vorba despre un personaj istoric de o asemenea statură, care este încă în viaţă. După ce am primit scenariul, am avut curajul atunci să-i scriu Regelui. Cu mare frică, recunosc. A fost de acord să-i trimit textul, i l-am expediat la Versoix, după care m-a chemat acolo. Şi am stat un weekend acolo. A fost o experienţă extraordinară. Majoritatea timpului am ascultat, evident. Era istoria vie. Acesta a fost unul dintre rolurile care m-a frământat foarte mult.
Aţi mai jucat în vreun film românesc după aceea?
Am făcut şi „Punctul zero“, tot cu Sergiu Nicolaescu, după care m-am oprit. Nici nu prea s-au mai făcut filme, eram şi foarte ocupat în Germania, plus că eram cam scârbit de România în perioada respectivă. A fost perioada în care industria cinematografică s-a dus pur şi simplu în cap. Am jucat şi în Germania, după care am lăsat-o şi acolo mai moale. Iar apropo de deciziile pe care le iei în viaţă, la un moment o producătoare mă remarcase la Bad Segeberg şi m-a chemat la un casting. Era un serial care se numea „Gute Zeiten, schlechte Zeiten“. Poliţist. Şi mi-a spus că vrea să-mi ofere un rol principal. Am refuzat, am vorbit şi cu nişte colegi, care mi-au spus că dacă te duci la serial, nu mai ai timp de nimic apoi. Că ţi se pune ştampila, că nu mai joci altceva. Nu ştiu dacă a fost bună decizia, dacă a fost rea, dar serialul se difuzează şi astăzi. După 25 de ani! E un fel de „Dallas“ al nemţilor. Eu m-am dus doar să fac un rol episodic, pentru că i-am spus producătoarei atunci: „Daţi-mi totuşi ceva, că nu vreau să vă refuz, dar nu pot să mă înrolez pe termen lung“.
La nivel de teatru, există diferenţe majore între Germania şi România?
Şi nemţii au actori foarte buni, iar acolo la ei nu există conceptul de teatru de repertoriu. Se joacă un spectacol timp de două-trei luni, în fiecare seară, după care gata. Şi nu mai poţi să-l vezi apoi. Pe când la noi o piesă bună este jucată timp de mai multe stagiuni.
Având în vedere că vă mergea foarte bine acolo, de ce v-aţi întors totuşi în România?
Am revenit tot datorită unei mari iubiri, care este acum soţia mea. E foarte greu să anticipezi unde te duce viaţa. Dacă mie mi-ar fi spus cineva înainte de Revoluţie că o să plec din ţară, i-aş fi zic că-i nebun, cum să plec având meseria asta. Iarăşi, dacă prin 2005 mi-ar fi spus cineva că o să mă întorc în România, i-aş fi râs în nas. De multe ori când eşti aici, în România, îţi lipsesc anumite lucruri de acolo, civilizaţia, punctualitatea, cuvântul dat - batem palma într-o afacere şi aşa rămâne - iar când eşti în Germania parcă îţi lipseşte viaţa asta mai haioasă, mai boemă. Aici totul e mai lejer. Eu mă simt bine şi aici, şi acolo.
Mai faceţi actorie astăzi?
Da, dar cu frâna de mână trasă. Fără să fiu arogant, sunt în postura în care îmi permit să refuz anumite chestii. Chiar şi teatru. Dacă nu mi se pare interesant, nu mi se pare că e bine ce se întâmplă acolo, pot să zic: „Nu, mersi!“. Fără nicio supărare, dar nu vreau să fac prostituţie. Nu sunt obligat să fac chestia asta, pentru că nu trăiesc din actorie. Alţii, din păcate, nu au confortul ăsta. M-am mai luat şi eu de unii colegi la un moment dat, dar mi-au zis: „N-avem ce să facem. Trebuie să ne plătim ratele, întreţinerea“. Au filosofia asta, cu care sunt şi eu de acord: dacă tot e un proiect prost, măcar eu să-mi fac treaba bine, adică să ies doar cu un ochi umflat de acolo, nu cu amândoi.
Regizorii mai tineri v-au căutat?
Nu, dar adevărul e că nici nu prea se face mult cinema astăzi, se fac doar câteva filme pe an. Cum spuneam, pentru mine actoria a rămas la stadiul de hobby.
Voi avea toată viaţa actoria în sânge, e o pasiune de care n-am cum să scap. La fel şi cu caii. Mi-am adus doi cai din Germania, i-am transmis microbul şi soţiei, sper ca şi copiii noştri să-l moştenească
42 este numărul filmelor şi serialelor de televiziune în care a jucat Adrian Vîlcu, din 1972 până astăzi
Actor, crescător de cai, om de afaceri
Numele: Adrian Vîlcu
Data şi locul naşterii: 13 iulie 1967, Bucureşti.
Filmografie (selectivă): „Veronica“, „Veronica se întoarce“ (1973, regia Elisabeta Bostan), „Ma-ma“ (1977, regia Elisabeta Bostan), „Revanşa“ (1978, regia Sergiu Nicolaescu), „Saltimbancii“ (1981, regia Elisabeta Bostan), „Un saltimbanc la Polul Nord“ (1982, regia Elisabeta Bostan), „Fram“ (serial TV, 1982, regia Elisabeta Bostan), „Prea tineri pentru riduri“ (1982, regia Aurel Miheleş), „Racheta albă“ (serial TV, regia Cristiana Nicolae), „Noi, cei din linia întâi“ (1986, regia Sergiu Nicolaescu), „Zâmbet de soare“ (1988, regia Elisabeta Bostan), „Liceenii rock’n roll“ (1991, regia Nicolae Corjos), „Subspecii“ (1991, regia Ted Nicolaou), „Oglinda - Începutul adevărului“ (1994, regia Sergiu Nicolaescu), „Punctul zero“ (1996, regia Sergiu Nicolaescu), „Iubire ca în filme“ (serial TV, 2006, regia Iura Luncaşu, Bogdan Dumitrescu), „Inimă de ţigan“ (serial TV, 2007, regia Alexandru Fotea, Iura Luncaşu, Sebastian Voinea).
Locuieşte în: Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
