Indivizi buni care fac lucruri rele

“Mândrie şi glorie” arată ca “NYPD Blue” încrucişat cu “The Shield”. O dovadă clară că serialele americane au devenit foarte bune este atunci când filmele de ficţiune încep să împrumute copios din ele.

Info

Mândrie şi glorie

(SUA, 2008)

Regia: Gavin O’Connor

Cu: Colin Farrell, Edward Norton, Burton Perez, Christina Cabot, Frank Grillo, Jennifer Ehle

“Mândrie şi glorie” este o dramă poliţistă sumbră cu filmări tremurate “din mână”, unde nu faci o distincţie clară între buni şi răi.

Cred că, de fapt, aspiră să semene cu unul dintre clasicele policier-uri întunecate, brutale, ale anilor '70.

De aceea, cam trei sferturi din film pare teribil de familiar atât în temă (frăţia insignelor, legăturile de familie, problemele de conştiinţă), cât şi în decor (case dezafectate, sordide, sânge pe pereţi, locuinţe înghesuite, stărzi murdare, bodegi luminate de neoane).

Un film, deci, despre poliţişti care merg pe muchie sau dincolo de ea, despre muşamalizări, trădare şi violenţă.

Secvenţe de viaţă

Dar, la un moment dat, ceva se întâmplă şi “Mândrie şi glorie” se ridică deasupra poveştilor standard cu oameni ai legii corupţi.

Poate că de vină e convingerea realizatorilor (regizorul şi co-scenaristul Gavin O’Connor şi fratele său, producătorul Gregory O’Connor, sunt fiii unui poliţist newyorkez) şi dedicaţia actorilor.

Poate că se întâmplă asta datorită unor secvenţe ce mustesc de viaţă. Atunci când filmul îşi iau pauză de la trama poliţistă pentru scenele casnice, dă dovadă de un simţ al observaţiei şi de o afecţiune ce transcende stereotipurile hollywoodiene.
Îţi dă senzaţia că eroii săi sunt oameni întregi. 

De exemplu, masa de Crăciun e frisonant de reală, cu amestecul ei de tandreţe şi momente jenante, chiar insuportabile (soţia fratelui mai mare moare de cancer, dar încearcă să facă faţă cu curaj şi, graţie momentului, patriarhul Jon Voight se îmbată şi deraiază).

Mai este o scenă devastatoare, în care muribunda îşi înveleşte copiii şi cedează psihic – e aici concentrată toată durerea unei mame care conştientizează că nu va apuca să-i vadă crescând.

În rolurile fiilor împărţiţi între dorinţa de a-şi păstra integritatea şi de a respecta legi nescrise, Norton şi Emmerich, doi dintre cei mai modeşti mari actori din cinema-ul actual, se transformă din stoici, în ameninţători şi panicaţi cu un aplomb emoţionat.

Mai există interpretări superbe şi în zona personajelor minore care au parte şi ele de propriul lor hău moral - John Ortiz, în pielea unui ofiţer care şi-a pierdut sufletul, e chiar devastator. Finalul e ridicol, dar asta nu şterge cu nimic din meritele unei secvenţe obsedante, ca aceea în care unul dintre protagonişti are un copil în braţe, pe care când îl leagănă, când vrea să-l tortureze.

Sunt aceştia indivizi buni care fac lucruri rele sau, pur şi simplu, sadici ascunşi sub uniformă? “Mândrie şi glorie” vorbeşte despre oamenii în albastru pierduţi într-o mare de gri.