În plus, e şi câte un moment de graţie, absolut spectaculos, pe viu, cu un personaj cult, fie că a fost vorba, în anii trecuţi, de Isabelle Huppert sau de Fabrice Luchini (care de astă dată, era doar pe ecran în „Alice şi primarul”, un scenariu despre două generaţii, politică şi un oraş, Lyon, care asemenea Timişoarei, care s-a făcut cunoscută nu numai prin începutul Revoluţiei din 1989, ci prin serialul HBO:  „Hackerville” sau Reşiţei prin „Ghinionistul”, te îndeamnă să-i faci o vizită). 

Ei bine, marea surpriză a acestei ediţii a fost întâlnirea, fascinantă, cu preşedintele juriului, care a ţinut o foarte originală lecţie de cinema. Este vorba despre Maestrul, aşa cum, pe bună dreptate, l-a descris în admiraţia sa nemărginită câştigătorul acestei ediţii, a 34-a, a premiului Bayard d’Or: Arnaud Desplechin pentru: „Roubaix, une lumière”, care va putea fi văzut şi la noi, în cadrul celui de-al zecelea episod al Filmelor de la Cannes, călătorite în România, datorită lui Cristian Mungiu. 

Cine este însă Le Maître du Cinéma? André Téchiné. Cu un umor şi autoironie, absolut senzaţionale, într-o oră şi ceva ne-a vorbit despre cariera sa, dar şi despre copilărie, când duminica era scos de la internat şi dus de părinţi la cinema, doar că nu apuca să vadă finalul, pentru că la 5 fix trebuia să se întoarcă la şcoală. I se povestea săptămâna următoare. Uneori, se potrivea cu ce-şi imaginase, alteori nu. Oricum asta l-a făcut să aibă mare grijă de deznodământul peliculelor sale. Îşi începe cariera, ca şi Truffaut, fiind cronicar la foarte exigentă revistă: Les Cahiers du Cinéma. Foarte curând, regizează „Paulina s’en va”/„, Paulina pleacă” şi critica îl va taxa, cu un titlu usturător: Şi publicul pleacă…in sală. Lucrurile, însă, nu aveau să rămână aşa. Curând va cuceri cei trei poli importanţi. Critica, pe cei din industrie şi publicul. Asta se va întâmpla odată cu „Souvenirs d’en France”. „Rendez-vous” va fi întâlnirea cu Juliette Binoche, dar actriţa lui fetiş rămâne Catherine Deneuve, pe care a distribuit-o în 2019, într-o producţie prezentată la Berlinală: „L’adieu à la nuit”.

„Les roseaux sauvages” rămâne titlul simbol pentru el şi „J’embrasse pas” e un moment important în cariera lui Emmanuelle Béart. Dar ca să-l descoperim mai bine, am avut parte şi de un documentar: „André Téchiné, cinéaste insoumnis”, un cineast rebel, semnat de Thierry Klifa. Aici mi-am amintit şi de „Hôtel des Amériques”, tot cu Deneuve, dar şi cu regretatul Patrick Dewaere, din 1981, pe care am reuşit să-l strecor, la TVR-ul de altădată,  doar că din trei ore şi jumătate mai rămăseseră vreo două. Cenzura acerba! Şi încă două detalii importante: Care au fost cineaştii care l-au influenţat: Chaplin, pe care l-a văzut iar şi iar, pe super 8 mm, mai întâi acasă, pe un proiector vintage, şi mai apoi Ingmar Bergman. S-a spus despre André că seamănă cu Fernandel, ori cu Jacques Brel. Un regizor pudic chiar dacă în peliculele lui, de multe ori a fost extrem de explicit, pe scenele senzuale între parteneri de acelaşi sex sau de sexe diferite. În schimb, nu-şi revede creaţiile şi nici măcar filmele despre el, pentru că nu-i place să se privească.

Să ne întoarcem însă la competiţie. Au fost două filme româneşti aflate la debut: „Monştri.”, regizat de Marius Olteanu şi „Urma”  de  Dorian Boguţă, care încă nu a rulat în România şi care e o poveste destul de încâlcită, dar foarte bine jucată, cu suficient mister, cât să nu pot povesti prea multe. Distribuţia: Teodor Corban, care la acelaşi actor-realizator a făcut un rol senzaţional în 2012, în scurtul „De azi înainte”, Irina Rădulescu, fata lui Dem şi a Adrianei Şchiopu, care joacă un personaj complex, cu multiple faţete, straniul Marin Grigore, ideal pentru personaj, Dragoş Bucur remarcabil…

Premiul pentru români i-a revenit unui scurtmetraj, absolut excelent, cu care cinematografia noastră a fost ultraprezentă şi ultralăudată: „Cadoul de Crăciun” a lui Bogdan Mureşan.

Printre preferatele mele două tunisiene, lungi: „Un fils”/„Un fiu” care a câştigat inima publicului şi „Noura rêve”, primul despre un copil care trebuie salvat cu orice preţ, şi care are nevoie de un transplant de ficat, ocazie cu care aflăm ce trafic de organe există în zonele aflate în veşnică disperare, de unde de obicei ni se relatează doar despre refugiaţi, de a căror soartă nu ne înduioşăm prea tare. 

Celălalt este despre o soţie, care ar vrea să divorţeze de un partener de viaţă extrem de violent, şi mai mult prin puşcărie, până nu intervine vreo amnistie, şi care  nu poate mărturisi că are şi ea un iubit , pentru că asta ar însemna, conformăm legilor lor, 5 ani de închisoare. „Adoration”  şi „Pădurea tatălui meu” sunt două scenarii despre nebunia pură şi totuşi uneori ataşantă, în primul caz al unei adolescente (Fantine Harduin, neaşteptat acest prenume din „Mizerabilii”)  care a luat şi premiul de interpretare, alături de puştiul care se îndrăgosteşte, de ea, pe ecran (Thomas Gioria) şi celălalt despre un tată, care din prea multă dragoste şi un dezechilibru evident, pune în primejdie viaţa întregii familii. „Mon chien Stupide” , Stupid fiind chiar numele dulăului, e o comedie dulce-amară adorabilă a lui Yvan Attal, în care joacă şi Charlotte Gainsbourg, soţia lui şi în ficţiune şi în realitate, plus unul dintre cei trei copii ai lor, Ben, deci nepotul lui Serge!!! 

Preferatul meu rămâne un belgian, din partea flamandă în coproducţie cu Olanda „The Best of Dorien B.” care a fost în afara competiţiei, o dramedie remarcabilă, despre o tânără mămică veterinar, care este motorul întregii familii, dar pe care mai toată lumea o ignoră. Regizoarea este şi ea la prima încercare, ajungând în spatele camerei după ce a făcut o strălucită carieră ca director de casting. Numele ei: Anke Blondé. 

Animaţiile au fost şi ele atipice „Zero Impunity” este despre o crimă de război, care rămâne veşnic nepedepsită, fie că e vorba de Siria, Ucraina, Republica Centrafricană, ba chiar şi SUA, şi anume: violul. Cea de a doua „Fritzi” e despre Zidul Berlinului, înainte şi după ’89, pe înţelesul copiilor, de la 4 ani în sus (şi care poate fi văzut la Animest ). După decernarea trofeelor s-a putut viziona franţuzescul „Revenir”, un titlu foarte bine ales ca programare,  având în vedere că aşteptăm cu nerăbdare ediţia a 35-a. Rămân cu regretul că nu am putut vedea mai mult de 20 de filme.

 Am ratat începutul pentru că a fost simultan cu timişoreanul „Flight Festival”. „Camera 212”, n-am prins-o nici la Cannes, pare un script ideal şi pentru psihanaliză şi poate că în decembrie, între 12-15, la MŢR, îl vom vedea împreună. Acelaşi lucru îl sper şi pentru „Fahim” cu Gérard Depardieu şi un puşti din Bangladesh, pasionat de şahul, care l-ar putea salva să nu fie extrădat de pe teritoriul Franţei. 

Cinematograful Caméo, cu cafeneaua lui Caféo, unde poţi să donezi o ceaşcă, unui cafegiu mai puţin norocos, e locul unde se pot vedea şi filme în afara festivalului, ca simplu spectator, o şansă de a descoperi cel mai recent Woody Allen: „O zi ploioasă la New York”, cu blonda contestabilă de juriul de la Cannes, din mai: Elle Fanning, ideală pentru rolul prostuţei, cu genialul Timothée Chalamet, veşnicul îndrăgostit, cu vedeta foarte în vogă Selena Gomez (care are mult din Alina Şerban a noastră, pe care am descoperit-o în „Singură la nunta mea”, tot pe Croazetă ) şi cu între alţii Liev Schrieber, un alter ego a lui Woody, un realizator enervat de întrebările banale şi repetitive, ale intervievatorilor şi speriat de posibilul insucces a noii sale creaţii. Pe scurt: o nestemată cinematografică, aşa cum l-ar fi definit neuitatul  D.I. Suchianu. 

Poate o să ajungă şi la noi, măcar pe DVD sau la televizor. Căci deocamdată nu e pe nicio listă de premiere. Cum bine îşi descria Téchiné filmele, prea intelectual pentru publicul larg şi insuficient de cuceritor pentru snobi. Pentru cinefilul pasionat, însă, care descoperă şi tot felul de aluzii la cea de-a şaptea artă, de la începuturile ei şi până în zilele noastre, rămâne o încântare. Prin urmare, Festivalul de la Namur m-a făcut, o dată în plus, să mă bucur de una dintre meseriile mele: cea de comentator, de ziarist de cinema, cum spun francofonii şi să-i mulţumesc lui Marie-France Dupagne, Press Officier, că de 12 ani nu mă uită şi continuă să mă invite, alături de delegata generală a FIFF-ului, Nicole Gillet, cu care am fost cândva într-un juriu, la Bucureşti, şi aşa avea să înceapă aventura de toamnă, din ţara ciocolatei şi a lui Hercule Poirot, despre care îmi face plăcere să vă împărtăşesc din impresii, de fiecare dată.