care a ştiut să fie generos şi recunoscător pentru cel căruia îi datorează cariera, una de aproape 4 decenii, să regrete că nu ştie franţuzeşte, nicicând nu şi-ar fi dorit mai mult să poată vorbi pe Croazieră în limba locului! Este evident că mexicanul Inarritu s-a concentrat pe partea cea mai sumbră a zilelor noastre, că politica, fie şi subliminal, a avut un rol primordial! Contrastul e enorm între covorul roşu, pe care defilează paietele şi bijuteriile, şi atracţia maladivă pentru subiectele sumbre, pro-eco, violente şi LGBT explicite! Parazit e prima reuşită absolută sud-coreeană, cu o poveste care debutează drept o comedie cam atipică, cu umor asiatic, şi sfârşeşte sângeros de absurd în viziunea apocaliptică a lui Bong Joon Ho.

Cu Zombi am început, cu zombi se câştigă (de asta s-o fi inventat până şi un usturoi negru, în mare vogă, ca să avem cu ce le face faţă?), dar nu chiar cu toţi. Dead don’t die n-a intrat în viziunea juraţilor! Atlantic, cu o regizoare (deci la feminin) franco-senegaleză (la ştiri se vorbeşte despre răzmeriţele feminine din această ţară africană), pleacă nici mai mult nici mai puţin decât cu Grand Prix, tot cu cadavre mai mult sau mai puţin vii. Premiul juriului ajunge în Brazilia, pentru Bacurau, care a început critic de cinema şi a făcut un film ideal de serie B, cu indulgenţă, şi Mizerabilii, pentru abuzurile poliţiei, a declarat regizorul de culoare, care nu se mai oprea din vorbit şi care mă întreb cum va împărţi statueta. O s-o taie cu bonfaierul, că, fiind ex-aequo, s-a adus doar o cutie...

Le jeune Ahmed le-a adus fraţilor Dardenne recunoaşterea de a fi cei mai buni regizori ai ediţiei, cu huiduieli zdravene din partea presei, ca de altfel şi actriţa din Little Joe, planta care aduce fericirea, cu parfumul ei, imaginată de altă cineastă, austriaca Jessica Hausner (la conferinţa de presă a dat tot programul peste cap, că n-a catadicsit să respecte un orar destul de strict!), care a folosit o actriţă specializată în seriale, englezoaica Emily Beecham. Fireşte că nu putea lipsi Celine Sciama, care deja luase Palm Queer (echivalentul berlinezului Teddy Bear). I-a fost recunoscut scenariu, dar i se citea pe faţă nemulţumirea că n-a luat mai mult, la valoarea ei şi a Portretul fetei în flăcări! Palestinianul Elia Suleiman, recunoscut şi de FIPRESCI pentru ce-a făcut şi care i-a strecurat abil pe ecran pe marele distribuitor şi producător de la Wild Bunch, Maraval, şi pe carismaticul Garcia Bernal, s-a ales cu o menţiune pentru Raiul trebuie să existe!

Poate acolo o fi un juriu mai puţin subiectiv! 

Şi Corneliu Porumboiu? Continuă să rămână în liga celor foarte mari ignoraţi de cei care au hotărât la ediţia a 72-a, în nobila şi onoranta companie a lui Jarmusch, Tarantino, Xavier Dolan, Ken Loach, Terrence Malick, Desplechin, Marco Bellocchio şi fireşte Pedro (Almodovar)!

Şi apoi, de fapt, doar timpul e cel mai bun judecător! Recitiţi lista câştigătorilor şi a competitorilor de-a lungul vremii şi veţi vedea ce pelicule au supravieţuit şi peste care s-a aşternut uitarea totală!