Aceste trei identitaţi sunt de fapt una singură. În mod normal toate femeile devin la un moment dat nurori, mame şi soacre. Povestea întreţinută cu un anume patos şi de folclorul românesc a făcut nenumărate victime de-a lungul timpului printre femei. Nu ştiu dacă şi în alte culturi funcţionează aceste poveşti despre tinerele nurori ostracizate de soacrele zgripţuroaice care vor să le vadă moarte pentru că sunt tinere şi frumoase.

În spatele unor asemenea  naraţiuni, se ascund de multe ori adevărate drame. În primul rând, această ridiculizare dusă la extrem subminează încrederea copiilor în părinţi cu care ajung, deseori, în situaţii  limită.

Am avut o soacră minunată, pe care am respectat-o şi de la care am învăţat multe lucruri. Cunosc multe femei, este adevărat de o anumită condiţie socială, spunând acelaşi lucru despre nurorile lor. Cred că ar trebui reabilitată imaginea şi implicit relaţia noră - soacră. Aceasta din urmă este tot o mamă. Toate fiicele noastre vor deveni mame, soacre şi vor avea la rândul lor, nurori.

Când spun reabilitare mă gândesc în primul rând la formatorii de opinie, la cei care scriu, care fac emisiuni de divertisment, la radiouri, televiziuni sau la cei care scriu scenarii de film.

În  Filmul “Poziţia Copilului” fiul îi adresează mamei o înjurătură greu de suportat. Am simţit în jurul meu printre spectatorii consternaţi, un val de nemulţumire. Nimic nu justifică gravitatea acelei exprimări, care nu punctează de fel vreo relaţie patologic oedipiană, cum pretinde regizorul Călin Netzer. 

Este o violenţă verbală  făra precedent, care nu punctează decât mitocănia fiului şi în niciun caz relaţia cu mama … pe care nu putem decât să o deplângem de la începutul pâna la sfârşitul filmului.

Mă intreb ce respect ar mai putea avea o noră faţă de o soacră căreia propriul fiu îi adresează o asemenea înjurătură. Cred că ideea de a face din această relaţie una patologică s-a născut pe parcursul filmului şi nu de la început.

De aceea lucrurile nu par născute, ci mai degrabă făcute şi nesigure. Cu câteva elemente care nu conving (o manuşă, un masaj şi o înjurătură) nu se poate crea o relaţie de asemenea dimensiuni. Dar nu despre o cronică de film este vorba, ci despre părerea unui spectator.  

Datoria noastră a celor care facem artă este în primul rând să schimbăm cunoştinţe, să îndreptăm răul din jur şi nu să nu-l adâncim cu lucruri gratuite.  Să facem diferenţe şi nu să-i facem pe spectatori să rătăcească prin hăţişul unor presupuneri. O prietenă  mă intreaba disperată, zilele trecute, dacă am văzut filmul: ce se va întâmpla cand fiul ei va creşte şi va deveni un bărbat?   

I-am răspuns că nu are de ce să se teamă dacă fiul ei va creşte într-un mediu corespunzător şi nu printre huligani. Poziţia Copilului este mai degrabă povestea unui huligan care nu va pregeta mai târziu să-şi bată mama şi chiar să o omoare. Să nu-i facem răspunzători pe părinţii noştri de toate neîmplinirile noastre cauzate  în mare parte de mediului pe care am ales să îl frecventăm.

 

 

          .