De-a lungul timpului şi numeroaselor filme pe care le-a lucrat, destul de reputata regizoare daneză Susanne Bier (născută la Copenhaga în 1960) şi-a dezvoltat o manieră care ştie cu siguranţă că va prinde atât la criticii mai sensibili, cât şi la publicul necunoscător de subtilităţi cinematografice: subiecte dramatice, centrate pe sentimente şi conflicte puternice, cadre cu peisaje pustii, în bătaia vântului, muzică melancolică, având intenţia să-ţi sfâşie inima etc. Lucrurile funcţionează câteodată, cum a fost cazul filmului „Într-o lume mai bună“ (2010), distins chiar şi cu premiul Oscar pentru film străin, şi al câtorva filme mai vechi, dar de la un moment dat încep să scârţâie serios, vezi „Serena“, tot de anul trecut (cu românca Ana Ularu), ca şi cazul filmului de faţă, „A doua şansă“.

Stil mediocru

Problema este că dacă aceste subiecte puternice, ofertante, sunt tratate într-un stil cinematografic mediocru, rezultatul este la rândul său mediocru. În felul acesta Susanne Bier îşi va trece în palmares multe filme bune, dar niciun film cu adevărat mare. Mai apare şi diferenţa dintre maniera europeană de realizare a unui film de artă, destul de obosită, şi cea din America, deşi regizoarea a lucrat câteva filme şi peste Ocean, dar hibridul rezultat nu a funcţionat decât parţial.

Să ne imaginăm cum ar fi arătat un film lucrat pe scenariul de la „A doua şansă“ de un Michael Haneke, austriacul care e deja unul din marii maeştri ai istoriei cinematografului, ba chiar şi de belgianul Felix van Groeningen, autor în 2012 al unui impresionant „The Broken Circle Breakdown“. Sau de congenerul şi conaţionalul regizoarei daneze, Thomas Vinterberg, ca să nu mai vorbim de partenerul său dintr-o vreme, celebrul Lars von Trier.

Drama unui poliţist

Susanne Bier s-a afirmat în trena mişcării cinematografice daneze Dogma 95, de la mijlocul deceniului final al secolului trecut (părerea mea este că cinematografia daneză a fost de departe cea mai puternică şi importantă din lume în acei ani ’90), dar ulterior a trebuit să schimbe macazul şi să stea pe propriile picioare, găsindu-şi un stil personal. L-a aflat cu filme de succes precum „Brothers“ (2004) şi „After the Wedding“ (2006), ceea ce i-a permis să realizeze la Hollywood, cu actori americani, apreciatul „Things We Lost in the Fire“ (2007), dar după Oscarul primit pentru „In a Better World“, cel mai mare succes al carierei ei, cred că filmografia danezei a luat-o pe o pantă descendentă.

Probabil că ceva din aerul comun al tuturor filmelor ei, dar şi din impresia că lămâia a fost stoarsă prea mult, provine şi din colaborarea (prea) îndelungată cu scenaristul său constant de multă vreme, conaţionalul Anders Thomas Jensen (semnatar a 50 de scenarii, dar şi a patru lungmetraje produse în Danemarca). Una peste alta, de data aceasta Jensen vine cu o idee de o stupiditate rară, care duce la extrem genul de problematici de care vorbeam. Un poliţist cu o viaţă de familie fericită (Nikolaj Coster-Waldau, actor danez celebru acum pentru rolul Jaime Lannister din serialul TV „Urzeala tronurilor“) se confruntă cu cea mai mare dramă posibilă: moartea accidentală a copilului său de câteva luni şi riscul ca soţia sa, Anna (Maria Bonnevie, neuitată din filmul „Reconstruction“ al altui danez, Christoffer Boe), să-şi piardă minţile.

Pripit, Andreas apelează la o soluţie halucinantă: să substituie copilul mort cu cel al unui cuplu maladiv de toxicomani, care oricum n-ar fi în stare să aibă grijă de el. Desigur, lucrurile n-au cum să fie atât de simple şi devin din ce în ce mai încurcate pe măsura trecerii timpului. Povestea nu este neapărat rea, dar cum spuneam modul mediocru în care este realizat filmul îl face până la urmă ratat şi neinteresant, iar pe Bier şi Jensen să fie consideraţi doar nişte închipuiţi cu fiţe.

Info

A doua şansă / En chance til / A Second Chance (Danemarca-Suedia, 2014)
Regia: Susanne Bier
Cu: Nikolaj Coster-Waldau, Nikolaj Lie Kaas, Maria Bonnevie, Ulrich Thomsen
 
2 stele

Citeşte şi: cronica mea la “Serena” (2014), precedentul film al Susannei Bier, cu românca Ana Ularu într-un rol principal