Oamenii de stat au nevoie de artişti pentru a-şi justifica umanitatea („dacă artiştii îmi sunt aproape, îmi cântă realizările înseamnă că sunt şi eu bun de ceva..”) / artiştii au nevoie de oameni de stat pentru că: 1) arta este aproape întotdeauna politică, fie şi marginal; 2) sunt oameni ca oricare alţii cu preferinţe; 3) îşi dau seama că au nevoie de protecţia mai marilor zilei.

În secolul XX, ce-a de-a 7-a artă, cinematografia a avut un rol politic, propagandistic încă de la primele sale scâncete. Cele două războaie mondiale au oferit plenar ocazia folosirii cinema-ului de către părţile beligerante pentru a spori motivaţia propriilor cetăţeni şi a-şi demoniza adversarii. Regizorii precum germanca Leni Riefenstahl ori americanii: Frank Capra şi John Ford şi-au susţinut guvernele în timpuri dificile.

Două cetăţi pe colină: Hollywoodul şi Capitoliul

Dacă porneşti de la premiza că America este o ţară liberă în care guvernul nu le impune oamenilor o versiune oficială asupra realităţii, te poate uimi cât de încărcat politic este filmul hollywodian! Aici, conţinutul politic este unul dual:

a) pe de-o parte avem sertarul liberal (în SUA având sensul de radical, stângist), care critică foarte virulent multe dintre acţiunile instituţiilor guvernamentale (Susan Sarandon, George Clooney, Michael Moore etc) şi care constituite partea cea mai vizibilă;

b) de cealaltă este sertarul conservator-republican, mai puţin vizibil, dar fără doar şi poate consistent (Arnold Schwarzenegger, Clint Eastwood, Mel Gibson, etc).[1] Trebuie însă precizat că între cele două găsim numeroase nuanţe intermediare.

Ceea ce vedem astăzi are însă în spate o istorie lungă şi fascinantă.

Aportul cinematografiei la procesul de (reconstrucţie) naţională se leagă de atacurile japoneze de la Pearl Hearbour (1941). La scurt timp după ce forţele armate se recompun, preşedintele Roosevelt cheamă la Casă Albă mai mulţi regizori de primă mână precum John Ford şi Frank Capra, pentru a-i determina să producă filme motivaţionale. Cel din urmă a lansat miniseria Why we Fight (De ce luptăm), un clasic al genului propagandistic.

În anii 1960, mass-media a avut o contribuţie importantă la sădirea sindromului anti-Vietnam prin furnizarea de informaţii legate de ororile războiului, greşelile operaţionale sau abuzurile decidenţilor politici. Afacerile Daniel Ellsberg (precursor al lui Snowden) şi Watergate au adus la cunoştinţa marelui public anatomia a ceea ce a ajuns să se numească „preşedinţia imperială”- adică un anume tip de exersare a puterii care practică militarismul în exteriorul ţării şi opacitatea în interior. Tehnologia îşi dovedea dublul tăiş: sporea prerogativele politicului asupra societăţii dar, putea acţiona şi în sens invers, dezvăluind culisele deciziilor şi lăsându-i pe actori puterii goi în faţa publicului.

Producţii precum Full Metal JacketApocalypse now şi Născut pe 4 iulie au edificat critica împotriva politicii externe a Washingtonului.

Din anii ’80 însă, Hollywoodul şi Pentagonul învaţă să coexiste, cel de-al doilea termen din ecuaţie asumând faptul că are nevoie de un PR mai bun. În această istorie, pelicula Top Gun (1986) marchează o veritabilă bornă: pentru că dă tonul unui nou curent în producţia de poveşti favorabile universului militar/militarist. În acel an, numărul de tineri care au luat cu asalt centrele de recrutare sporise de şase ori comparativ cu anii anteriori!

Puţin mai târziu, în timpul Războiului din Golf 1991, media şi politica vor face din nou dovada sinergiei instituţionale. Două noţiuni trebuie enumerate aici:

x) aceea de jurnalism împachetat (embedded journalism)

y) afacerea Hill&Knowlton.

X. Prima noţiune face referire la practica de a îmbarca alături de trupe reporteri, actori şi documentarişti şi de a le arăta faţele teatrului de operaţiuni într-o lumină favorabilă. Se apelează astfel la procesul psihologic uman al ataşării. „Îţi este cam greu să vorbeşti de rău un om cu care ai stat la masă şi căruia i-ai ascultat problemele”. Eşaloanele superioare politico-militare au perfecţionat tehnica fardării realităţii astfel încât razboiul din Golf I să poarte numele de „primul conflict Nintendo”- aluzie la un celebru joc electronic. În locul distrugerilor materiale şi corpurilor sfârtecate, amintirea publicului zăboveşte asupra unor ecrane verzui unde, acţiunea filmată în infraroşu evită realitatea umană de pe teren. Din acest punct de vedere, întreaga intervenţie a părut celor de acasă drept o simulare, determinându-l pe filozoful francez Jean Baudrillard să se întrebe într-un eseu dacă „Războiul din Golf a avut loc”?[2]

Y. Cel de-al doilea punct, anume afacerea Hill&Knowlton ne trimite la o firmă de PR angajată pentru a-l demoniza pe Saddam Hussein într-atât încât până şi scepticii să-şi dorească ardent o cruciadă împotriva tiranului de la Bagdad. Povestea însăilată de firma H&L spunea cum soldaţii irakieni, odată ajunşi în Kuweit au pătruns într-o maternitate unde ar fi luat nou-născuţii din incubatoare şi i-au aruncat pe jos sau i-au ucis cu sânge rece. Pentru veridicitatea a fost adusă fiica ambasadorului american din Kuweit ce poza în asistentă şi părea că vorbeşte de la faţa locului. Sentimentul de indignare a cuprins o bună parte din public, înainte ca iţele scamatoriei să fie făcute publice.[3]

Un nou episod al sinergiei dintre Hollywood şi Capitoliu se va materializa după 11 Septembrie 2001. Atacurile asupra celor două Turnuri Gemene a provocat o undă de şoc teribilă, pansată de un proces de introspecţie la toate capitolele. Pentru exorcizarea traumei, Pentagonul va apela din nou la regizori de prestigiu care să reamintească publicului „pentru ce luptă”. Producţiile lui Mel Gibson („Am fost soldaţi şi tineri”); Jerry Bruckheimer („Pearl Harbour”) şi Ridley Scott („Black Hawk Down”) datează din perioada imediat post 9/11 şi se înscriu în acelaşi registru.

Pentru mai multe detalii, cititorului i se recomandă călduros documentarele „Operaţiunea Hollywood” (2004) şi „Militainment Inc” (2007) - până acum cele mai bune reprezentări pe care le cunosc despre fenomenele citate mai sus:


Watch Militainment, Inc. in News  |  View More Free Videos Online at Veoh.com

Bollywoodul şi politica: dincolo de culoare

Pentru spectatorul român care rămâne ţintuit la vreo producţie bollywoodiană, dincolo de poveşti siropoase acompaniate de o sorcovă de cântece şi haine ţipătoare nu ar fi prea mult de zis. Şi aici, ca şi în alte locuri, cinematica şi puterea politică şi-au dat mâna în repetate rânduri, poate chiar mai mult decât în alte spaţii culturale.

Şi aici ca şi în Occident, filmul cu caracter, propagandistic a rezonat cu lupta pentru independenţă. Demnă de menţionat este pelicula regizorului Sohrab Modi din 1941: Sikandar. În alb-negru, ni se interpretează aventura macedoneanul rege Alexandrul cel Mare din perspectivă indiană. Replicile şi decorurile nu cer vreun specialist care să decodeze mesajul: Alexandru (Sikandar), un tânăr fluşturatic, mai degrabă playboy în vacanţă decât cuceritor temut, vine în faţa domnitorului indian, Porus. Între ei urmează un duel verbal, fiecare expunându-şi filozofia. Sikandar este mai mult decât încrezător în victorie. Omologul său îşi reafirmă drepturile suverane în faţa invadatorului şi îl tratează pe macedonean pe ca un superficial şi nechibzuit. Dialogul este pecetluit de curtenii transformaţi în dansatori care exclamă: „India este viaţa noastrăIndia este lumea noastră” În contextul mişcării Quit India pornite de Gandhi, mesajul lui Modi era clarissim pentru contemporani:

Mai târziu, evenimentul cataclismic cel mai însemnat a fost Partiţia- separarea violentă între India şi noul stat creat al Pakistanului. Ruptura dintre ele nu s-a terminat în 1947 ci a alimentat relaţiile bilaterale pe parcursul deceniilor următoare. Unul dintre mesajele predilecte ale cinematografiei bollywoodiene a devenit atunci acela al demonstrării cum că India înseamnă mai mult decât religie, fiind deopotrivă patria hinduşilor şi a musulmanilor, infirmând pretenţiile pakistaneze cum că discipolii Coranului ar fi oprimaţi în Asia de Sud.

Alt mesaj a fost acela al unităţii, numeroase scenarii având misiunea de a vindeca în planul ficţiunii o realitate dureroasă.

În prima categorie intră pelicule precum Border-Graniţa (1997) despre războiul indo-pakistanez din 1971 şi Line of Control (2003) împreună cu Lakhsya (Ţinta-2004) despre conflictul din Kargil din 1999.

Din a doua categorie avem Misiunea Kashmir (1999) şi Ek tha tiger (Tigrul alb) din 2010, ce a rulat şi în mallurile româneşti acum ceva vreme:

-          Mission Kashmir, cu Sanjay Dutt şi Hritik Roshan este un film despre reconciliere şi iertare. Un membru al trupelor speciale, interpretat de Dutt descinde într-o casă unde se credea a se adăposti terorişti şi ucide oameni nevinovaţi. Plin de remuşcări reuşeşte să salveze şi să adopte copilul familiei pierite în nefericitul schimb de focuri. Când băieţelul se măreşte îşi aminteşte tragicul eveniment, ucide mama adoptivă şi se alătură militanţilor extremişti din Kashmir. După peripeţii îmbibate de adrenalină, cei doi, tată şi fiu adoptiv, se împacă. Motto-ul: „Când doi bărbaţi curajoşi se luptă paradisul arde” induce ideea că reconcilierea între religii, naţiuni şi indivizi nu este o opţiune, ci un imperativ al supravieţuirii pe această lume.

-          Ek tha tiger, îmbină acţiunea, spionajul şi romantismul. Descrie dilema a doi spioni, unul lucrând pentru serviciile indiene (RAW), altul (adică ea) pentru cele pakistaneze- ISI şi care ajung să se îndrăgostească. În cele din urmă cei doi hotărăsc să fugă în lume, abandonându-şi munca în favoarea fericirii personale. Dubla trădare determină ambele servicii vrăjmaşe să conlucreze pentru a-i aduce înapoi pe fugitivi. Mesajul este distilat în comedie, spre deosebire de Misiunea Kashmir şi arată cum cooperarea face posibilă găsirea de soluţii la probleme comune.

Intimitatea film-afaceri-politică în Asia de Sud nu se opreşte aici. Cum guvernul de la New Delhi nu are măsuri de finanţare a producţiilor cinematice, operatorii din respectiva industrie se văd obligaţi să apeleze la mafioţii locali pentru bani. Aceştia din urmă sunt generoşi dar impun condiţii, una dintre acestea fiind ca scenariul să îi menţioneze într-o lumină favorabilă. Astfel că spectatorul nu mai ştie cu siguranţă în ce măsură personajele de pe ecran sunt reale sau imaginare, conchide antropologul Arjun Appadurai.[4]

Dovada implicării lumii interlope s-a consumat acum câţiva ani, când actorul Sanjay Dutt, mai sus menţionat a fost condamnat pentru implicarea sa în trafic de arme. Dutt, un dur al filmelor de acţiune a fost acuzat de a fi găzduit în locuinţa sa traficanţi de arme şi de a fi fost în legătură cu persoane responsabile de atentatele din Mumbai 1993. Actorul mai fusese arestat între 1995-1997 sub acelaşi rechizitoriu. A doua sentinţă a fost dată în 2013, actualmente el aflându-se după gratii.

Un alt exemplu de sinergie deosebit de important a fost relaţia multora dintre actorii de primă mână ai cetăţii filmului indian cu Bal Keshav Thackeray (1926-2012). Thackeray a reprezentat timp de decenii bune conducătorul mai mult sau mai puţin oficial al statului Maharastra, al cărui capitală este Mumbai-ul. Thackeray a creat în 1966 organizaţia Shiv Sena (Armata zeului Shiva) cu scopul de a apăra indentitatea hinduistă şi locurile de muncă ale locuitorilor maraţi împotriva elementelor străine. Moştenirea lui Thackeray rămâne cât se poate de ambivalentă: pentru acoliţi un erou, pentru critici un politician xenofob şi extremist animat de o filozofie nu mult diferită de cea a fascismului european din anii 1930. În deceniul ’90 Shiv Sena s-a aliat cu Partidul Naţionalist Hindus (Bharata Jainata Party-BJP), între cele două existând numeroase afinităţi doctrinare. Din câte se pare, Thackeray inspiră filmele Sarkar (2005) şi continuarea Sarkar Raj (2008). În ecou cu acţiunea din Naşul al lui Coppola, Sarkar vorbeşte despre un baron/don local care încearcă să facă bine comunităţii sale în condiţiile în care trebuie să reziste presiunilor venite de la politicienii de la centru. Eroul principal, Sarkar (în traducere: conducător) este interpretat de către Amitabh Bachchan, poate cel mai mare actor al Indiei şi prieten apropiat al lui Bal Tackheray.[5] Decesul controversatului om politic în noiembrie 2012 a adus împrejurul carului său mortuar întreaga garnitură de staruri bollywoodiene, toţi veniţi să aducă ultimul omagiu şi fiecare din ei legat de defunct prin câte un motiv personal.

A doua imagine, de la stânga la dreapta: Bal Tackheray şi Amitabh Bachchan

Remarci concluzive la o poveste fără sfârşit

Odată cu ascensiunea mijloacelor prezente de comunicare instantă, distanţa, timpul şi intimitatea sunt graniţe depăşite demult. Chiar fără să se dorească în mod expres, arta şi politicul ajung în proximitate. De cel puţin cincizeci de ani televizorul a transformat dezbaterile partizane în veritabile spectacole şi i-a educat pe candidaţii la vreo funcţie de mare importanţă să depună aceleaşi diligenţe pe care le depun actorii când îmbracă vreun rol. Indiferent de substanţa vreunui program sau de profesionalismul actorilor politici, talentul lor scenic poate răsturna situaţia într-o clipă. De aici decurge însă şi o capcană: anume aceea de a crede că totul este PR. Că victoria este asigurată doar de neoane, pereţi falşi, rimel şi butaforie. Simularea pe care o creezi, nesusţinută de un minim de realizări concrete reprezintă o risipă de bani. Ba mai mult, candidatul însuşi sau formaţiunea ce îl susţine pot deveni prizonierii propriilor iluzii create pentru ceilalţi. Căderea regimurilor comuniste se explică in bună măsură şi astfel: prizoniere cultului personalităţii, paradelor coregrafiate atent şi parfumului greu de linguşeli superlative, elitele pactului de la Varşovia nu au realizat la timp cât de falimentare erau sistemul după care mergeau! Mai târziu, nici regimurile capitaliste nu au scăpat de reflecţia propriei imagini în oglindă. Un astfel de exemplu îl constituite hibrisul administraţiei neoconservatoare din anii Bush II care a crezut că o intervenţia masivă în Orientul Mijlociu va fi doar un alt război Nintendo, uşor de dus la bun sfârşit. Afirmaţia care i se atribuie fostului consilier prezidenţial Karl Rove, povestită jurnalistului Ron Suskind: „De acum noi suntem creatorii propriei realităţi[6] denotă supraîncrederea demiurgică în propriile forţe ca şi în maleabilititatea lumii exterioare. După cum s-a văzut, deznodământul nu s-a potrivit cu planul.


[1] Timothy Stabley, Seven Surprising Ways Hollywood Has Influenced Poltiics, The Inside Reader, April 21, 2014

[2] Jean Baudrillard, The Gulf War did not take place, Indiana University Press, Bloomington Indiana, 1991/1995

[3] Pentru mai multe vezi şi John R. MacArthurSecond FrontCensorship and Propaganda in the 1991 Gulf War, University of California Press, 2004

[4] Afirmaţia a fost făcută de Appadurai in timpul unei prelegeri susţinută la Universitatea din Leuven, Belgia pe 22 noiembrie 2011. În acelaşi diapazon vezi şi:

 Sanjeev Srivastava, Underworld scandal rocks Bollywood, BBC News, 15 December, 2000

Sanjeev Srivastava, Analysis: Bollywood and the mafia, BBC News, 1 October, 2003

'Bollywood gets funds from underworld', The Times of India,  Sep 7, 2011

[5] Shubhra Gupta Bal Thackeray: Sarkar Raaj, Indian Express, Nov 19 2012

Why Bollywood feels the loss of Bal Thackeray, DNA, 17 November 2012

[6] Ron Suskind, Faith, Certainty and the Presidency of George W. Bush, The New York Times, October 1, 2004