Artă realizată în echipă, cinematografia s-a văzut şi ea grav afectată de criza sanitară, atât în procesul de producţie a filmelor, cât şi în segmentul de receptare a operelor. Italia, de pildă, a fost primul stat european care, din martie 2020, a închis complet ţara, printr-un lockdown naţional, din cauza situaţiei sanitare foarte dificile.  

În cei doi ani de valuri de restricţii ce au urmat, cifra de afaceri a cinematografelor din peninsulă a scăzut cu 73% faţă de anii dinaintea pandemiei, multe săli de spectacol din Roma închizându-se definitiv. Totuşi, noi formule de vizionare hibridă s-au încetăţenit, ceea ce a permis ca şi creativitatea cineaştilor să nu fie de tot gâtuită şi să-şi găsească momentul de întâlnire cu publicul, fie în sală, fie online, în streaming.

În această perioadă de trecere spre normalitate, pe care sperăm să o marcheze anul 2022, când tocmai fuseseră ridicate restricţiile ultimei stări de alertă în România, Ambasada Italiei şi Institutul Cultural Italian şi-au asumat provocarea de a iniţia un nou festival la Bucureşti, Noua cinematografie italiană în România, a cărui primă ediţie s-a desfăşurat în perioada 9-13 martie. Ideea generoasă de a lăsa liberă intrarea la Cinema Muzeul Ţăranului Român a fost salutară, un public numeros arătându-se interesat de a vedea cele mai recente filme italiene, realizate, în principal, în perioada pandemiei.

Sigur că, atunci când torni fundaţia unei construcţii pe care o proiectezi a fi grandioasă, aşa cum a făcut ambasadorul Italiei, Alfredo Durante Mangoni, nu poţi să nu simţi emoţiile începutului şi să nu te cuprindă neliniştea, în aşteptarea rezultatului de care depinde ridicarea întregului edificiu. Iar după vizionarea celor nouă pelicule incluse în program, la care s-au adăugat  şi trei manifestări profesionale conexe, desfăşurate cu sprijinul UNATC I.L. Caragiale, putem spune că organizatorii au pus un bănuţ de aur în fundaţia construcţiei numite festival, ridicate cu sprijinul cetăţii filmului de la Roma, care este Cinecittà.

Ca orice manifestare culturală ce se respectă, Festivalul Noua cinematografie italiană în România a lucrat cu profesionişti de calibru, cum sunt criticul şi realizatorul de documentare Mario Sesti, care a făcut selecţia filmelor din program şi a asigurat la fiecare proiecţie, în prezenţa amfitrioanei evenimentului, Kristina Cepraga, o scurtă punere în context cultural a peliculelor prezentate, precum şi jurnalista Angela Prudenzi.

Autor de eseuri şi cărţi despre Fritz Lang, Nanni Moretti, Jane Campion, sau Pietro Germi, director artistic al Festivalului de film de la Roma, unde i-a avut interlocutori pe scenă, pe monştri sacri ai cinematografiei, precum Martin Scorsese, fraţii Coen, Al Pacino, David Lynch, Jane Fonda, Francis Ford Coppola, Spike Lee, Viggo Mortensen, sau Meryl Streep, Mario Sesti mi-a explicat pe scurt, în ultima seară de festival, ce idei au stat la baza noului eveniment cinematografic italian de la Bucureşti.

Sanda Vişan - Vă faceţi “vinovat” de selecţia filmelor vizionate la prima ediţie a Festivalului Noua cinematografie italiană în România. Am văzut multe pelicule centrate pe viaţa din sudul Italiei. Aş dori să ştiu ce v-a făcut să alegeţi aceste filme. Este selecţia reprezentativă pentru cinematograful italian de azi?

Mario Sesti - Intenţia noastră, a mea şi a domnului ambasador Durante Mangoni, care este adevăratul promotor al acestei iniţiative, a fost aceea de a oferi o imagine a diversităţii, a bogăţiei, a complexităţii şi a capacităţii de a folosi limbajul cinematografic în diverse genuri. Dar şi de a urmări evoluţia autorilor.

În această seară de închidere a festivalului, de pildă, va fi prezentat filmul Lacci (Noduri), pe care Daniele Luchetti l-a extras din romanul unuia din cei mai importanţi scriitori italieni contemporani, Domenico Starnone. Deci, un regizor care s-a format în anii ’80  si a traversat aproape toate genurile cinematografice şi unul din cei mai importanţi scriitori care a scris romane foarte frumoase în ultimii ani interacţionează. Şi rezultatul este un cinema care are atât bogăţia temelor literaturii, cât şi forţa expresivă a cinematografului contemporan.

Festivalul s-a deschis cu un elegant omagiu adus Monicăi Vitti, vedeta absolută a cinematografului italian, blonda muză a regizorului Michelangelo Antonioni, de curând plecată dintre cei vii, la venerabila vârstă de 90 de ani: Supermartora, o comedie din 1971, semnată de Franco Girardi, care a stabilit una din tonalităţile festivalului, cea distractivă.  

Ce a fost contrabalansată chiar de a doua zi, când au început proiecţiile noilor producţii, toate programate seara, pentru a acomoda astfel un public activ, permiţându-i să ajungă de la serviciu sau de la facultate, la întâlnirea cu realităţile societăţii italiene de azi, aşa cum apar ele filtrate în lumea de lumini şi umbre a cinematografului semnat de câţiva dintre cei mai valoroşi cineaşti ai momentului.

Un thriller psihologic construit cu minuţie, America Latină, a cărui atmosferă absurdă şi profund neliniştitoare nu e deloc străină de cea pe care izolarea şi lipsa de comunicare directă, afectivă, impuse de pandemie au generat-o în toate comunităţile umane din lume. Fiindcă cel de la treilea lungmetraj al tinerelor speranţe ale cinematografului italian, gemenii Damiano şi Fabio D’Innocenzo explorează, în stilul lor personal, care refuză lectura facilă, universul angoasant ce se (poate) ascunde în spatele aparenţei unei vieţi normale.

Deja din 2020 câştigători ai Premiului Ursul de Argint, la Berlin, pentru scenariul filmului lor Povestioare, acum cei doi au scris istoria unui dentist de succes, care îşi duce viaţa liniştită, alături de soţie şi fetele sale, într-o proprietate de lux de la marginea Romei. Numai că la fraţii D’Innocenzo nimic nu este ce pare a fi. De la început este indusă publicului o stare de disconfort şi curiozitate, prin felul tensionat  în care e luminat şi filmat ambientul acesta vag delabrat, de bunăstare burgheză a anilor ’60,. Iar această stare de disconfort va fi confirmată cu fiecare cadru şi va fi amplificată de desfăşurarea evenimentelor aparent anodine, ce sunt brusc înghiţite de angoasă: coborând în subsolul vilei sale, dentistul descoperă o tânără sechestrată, legată fedeleş de ţeava de apă.

E real? E delirul din capul lui? E o proiecţie a unei minţi schizofrene? Sau e pur şi simplu o eliberare a instinctului de agresivitate prezent în fiecare om? Nu ştim şi nici nu e important la fraţii D’Innocenzo, căci pe ei îi interesează această realitate secundă, mascată de normalitate şi care devine dominatoare, nutrind violenţa şi excesul abuzului total, de care, fără să ştie sau să vrea, e capabil oricine. Desfăşurând întâmplările într-o ambiguitate voită, fraţii D’Innocenzo creează în America Latină un mic compendiu al instinctelor reprimate social ale individului, marcând cinematografic această hartă a impulsurilor agresive, ascunse sub normalitatea comportamentelor cotidiene.

În acelaşi an pandemic, 2021, regizorul Leonardo Di Costanzo filmează În afara timpului, povestea confruntării psihologice dintre ultimii deţinuţi ce urmează a fi mutaţi într-o închisoare mai nouă şi gardienii lor, în ultimele ore petrecute în vechea închisoare pe cale de a fi dezafectată. Destul timp cât să permită înfruntarea, dar şi finala înţelegerea umană între oameni aflaţi de o parte şi de cealaltă a barierei, dar care, în situaţia limită a întreruperii curentului electric, găsesc o cale de fraternitate fragilă şi tranzitorie, care scoate la iveală umanitatea ascunsă în spatele rolului social al fiecăruia.

Filmată într-un spaţiu carceral restrâns, într-un interval scurt de timp, pelicula îşi plasează construcţia întregii încărcături de sensuri pe magistralul joc actoricesc al întregii trupe, din care ies în evidenţă gardianul şef, actorul Toni Servillo, multipremiat de Academia Europeană de Film, pentru Gomora, Divul şi Marea frumuseţe şi mafiotul şef al deţinuţilor, actorul Silvio Orlando, câştigător şi el al Premiului pentru cel mai bun actor la Veneţia, pentru filmul Tatăl Giovannei.

Sanda Vişan  - Cum a influenţat pandemia, cu cei doi ani de restricţii, care sperăm că au luat sfârşit, industria cinematografică italiană?

Mario Sesti - A limitat cu siguranţă consumul în sală, ca în toate ţările.

Sanda Vişan - Dar ca proces de producţie cinematografică?

Mario Sesti - A influenţat-o din punct de vedere narativ, de pildă. Avem în festival două filme, de exemplu, Aria ferma de Leonardo di Costanzo, care a fost prezentat la Festivalul de la Veneţia, şi America Latină al fraţilor D’Innocenzo, care au în interiorul poveştii lor acest sens de izolare, de solitudine, de asediu într-un spaţiu gol, care seamănă mult cu tipul de experienţă pandemică, pe care l-am trăit în Europa şi în întreaga lume. Filmele au absorbit această senzaţie de izolare, de angoasă, starea psihologică a pandemiei, pe care le-au transmis prin poveşti diverse.


Premiat de critica italiană de cinema ca Cel mai bun film al anului 2020 şi nominalizat pentru Leul de Aur, la Festivalul de la Veneţia, unde a câştigat Premiul Pasinetti, Surorile Macaluso (2020) aduc pe ecran acelaşi sens al închiderii, al prăbuşirii în sine, dar cu un arc de timp mai generos, cel al vieţii protagonistelor.

Ecranizând piesa ei omonimă, apreciata regizoare de teatru şi film Emma Dante începe povestea surorilor palermitane orfane într-o cheie luminoasă şi plină de o poezie vizuală ce nu va părăsi momentele rememorărilor copilăriei, pe tot parcursul filmului. Trăind din închirierea porumbeilor pentru nunţi, surorile se bucură de jocurile copilăriei, pe coasta însorită a mării. Dar apartamentul mic în care trăiesc, filmat cu un anume sens al melancoliei în toate detaliile sale, devine martorul evoluţiei lor în timp, actriţe adulte iau locul adolescentelor, aşa cum şi conflictele, resentimentele şi eşecurile maturităţii înlocuiesc lipsa de griji a copilăriei.

Deşi evoluţia surorilor în timp nu este limitată a se desfăşura în spaţiul apăsător al micului apartament, acesta devine, de fapt, locul reprezentativ al acestei familii care, ca oricare alta, îşi vede în timp speranţele tinereţii, înnecate în eşecurile vieţii reale. Şi de aceea regăsim şi în această istorie siciliană sensul claustrării, pe care l-am încercat masiv cu toţii în viaţa reală, în timpul pandemiei. Apartamentul devine treptat simbolul acestor vieţi ratate, al suferinţei şi al îmbătrânirii, trecând de la lumina de început a copilăriei, la atmosfera de spaţiu al amintirilor familiei, până la funcţia finală de mormânt. Al vieţii şi al memoriei.

Restricţiile pandemiei au adus o pletoră de efecte negative pentru omenire, dar au facilitat şi unele treceri spre alte tipuri de organizări şi comportamente şi au ocazionat cu siguranţă o întoarcere a oamenilor spre sine şi spre familie. Poate aşa se explică şi faptul că în 2021, la 82 de ani, regizorul Marco Bellocchio, autorul premiat al unor filme centrate pe subiecte controversate şi fost membru al partidului comunist italian a simţit nevoia să spună: Marx poate să aştepte, realizând un documentar dedicat memoriei fratelui său, care s-a sinucis în floarea vârstei.

Regrete, explicaţii, circumstanţieri, vinovătii, pe toate le caută regizorul, intervievându-şi fără false pudori familia care depune mărturie despre timpurile apuse ale tinereţii, ce au înghiţit, în indiferenţa lor, viaţa unui tânăr depresiv. Da, Marx poate să aştepte. Cum spunea Belloccchio într-un interviu din 2002: “Pot vorbi despre ideile mele, dar acum marxismul are prea puţină legătură cu ele.” Până şi ideologiile au obosit, iar politicienii au devenit simpli administratori. Nu mai caută nimeni marea schimbare. Chiar şi regizorii, cândva militanţi social, îşi întorc privirea spre propriile vinovăţii familiale.

Prima ediţie a Festivalului Noua cinematografie italiană în România a ţinut cont de evoluţia comportamentelor de consum cultural, determinate de pandemie, astfel încât a oferit şi publicului care nu a ajuns la sala de cinema posibilitatea de a vedea, tot în regim gratuit, peliculele incluse în program, pe platforma de streaming mymovies.it, dezagrementul fiind că ele erau oferite a doua zi, dar în acelaşi interval orar cu proiecţiile din sală, astfel încât trebuia să alegi între cinematograf şi ecranul computerului.

Sanda Vişan – Ce restricţii a mai impus pandemia industriei cinematografice?

Mario Sesti - Ca în toate ţările, cinematografele au fost închise. Apoi consumul în sală a fost permis parţial. Acum, când accesul e liber, lumea îsi regăseşte încet vechile obiceiuri, deşi sunt încă reticenţi faţă de sălile de film sau de spectacol.

Sanda Vişan  - Înainte de pandemie şi mai ales odată cu ea, nu cumva streaming-ul, cu comoditatea lui, a cucerit publicul?

Mario Sesti - E adevărat că streaming-ul a crescut major în timpul pandemiei. Dar cercetări specializate, efectuate în Italia au arătat că, în realitate, aceleaşi persoane care văd mai multe filme în streaming merg şi în sălile de cinema. Deci, nu înseamnă că streaming-ul reprezintă din start un obstacol în calea consumului de film în sală. Cu cât se văd mai multe filme, cu atât creşte dragostea de cinema.

Cei care am văzut integral programul festivalului am avut prilejul să îl urmărim în două roluri de facturi foarte diferite pe (încă) tânărul actor Elio Germano, câştigător, la 27 de ani, al primului său premiu David di Donatello (în filmul Fratele meu e copil unic, 2007), urmat de recunoaşterea internaţională, prin câştigarea competiţiei Shooting Stars la Festivalul de la Berlin (2008), pentru ca în 2010 să ridice Premiul pentru cel mai bun actor, la Cannes (în pelicula Viaţa noastră).

La festivalul de la Bucureşti l-am văzut interpretând rolul dentistului posedat de himerele subconştientului, în America Latină al fraţilor D’Innocenzo, dar şi pe cel de compoziţie, din filmul Volevo nascondermi (aproximativ tradus Ascuns), realizat de regizorul Giorgio Diritti în 2020. Actor versatil, Germano nu ezită să accepte provocarea de a-l întruchipa pe ecran pe celebrul pictor naiv italian Antonio Ligabue. O partitură complexă, cu multe culori, dar mai ales cu multe umbre.

Protagonistul acestei drame biografice este un personaj contorsionat, cu o existenţă plină de meandre şi de chin, un artist care a trăit mereu pe buza prăpastiei. Până când să fie descoperit şi propulsat în lumea artei, a trăit viaţa unui vagabond nu o dată internat la ospiciu, trăind din mila altora. Iar celebritatea şi bunăstarea aferentă nu l-au scos din propria carceră interioară, în care a vrut să se ascundă până la moarte.

Sanda Vişan - Înainte de a începe acest interviu cu dv, citeam un articol despre faptul că filmele nominalizate la premiile BAFTA din acest an nu sunt prea căutate de publicul larg şi că există o distanţă mare între opinia criticilor şi cea a publicului. Să fie acesta şi cazul filmelor pe care le-aţi prezentat la Bucureşti?

Mario Sesti - Nu e chiar aşa. Există întotdeauna o diferenţa între filmele care, pentru a fi originale, personale şi inovatoare, îşi găsesc mai greu publicul şi cele care îşi găsesc imediat un public larg. Hoţi de biciclete, faimosul film al lui De Sica, de pildă, a fost la lansare un dezastru financiar, iar azi e unul din cele mai vizionate filme dintotdeauna.

Pentru festival noi am încercat să aducem atât filme care îndeplinesc criteriile menţionate mai sus, filme de artă, cât şi filme realizate în genuri populare. Cel de ieri, al lui Luchetti, e o comedie strălucită, fantastică, face parte din marele cinematograf popular dintotdeauna, ca cel american, semnat de Lubitsch, Wilde, sau cel francez, semnat de René Clair. Am ales, deci, filme care sunt atât de personale, încât nu seamănă cu nimic altceva. Dar şi filme lucrate pe modele tradiţionale reînnoite, ce explorează pasiunea tipică a cinematografului care, îndrăgostit de sine însuşi, pleacă de la ceva vechi şi îl restituie într-o formă nouă, potrivită spectatorilor de azi.

Momente de fericire neînsemnată  este comedia fantastică, semnată în 2019 de regizorul Daniele Luchetti, prezentată la festivalul Noua cinematografie italiană în România. Ce descoperă un tată despre familia sa şi despre prieteni, atunci când, din cauza unei erori în sistemul birocratic al Purgatoriului unde l-a trimis un accident de circulaţie, i se permite să mai revină scurt timp pe pământ? Descoperă micile bucurii ale vieţii cotidiene, lucrurile pe care le consideri anodine atunci când trăieşti, dar care, însumate, dau culoare existenţei. Iar din această cursă contra cronometru de a se mai bucura puţin de cotidian, în cele câteva ore de viaţă îngăduite de computerul divin, se naşte o serie întreagă de situaţii şi efecte comice, care fac farmecul acestei comedii pline de nerv şi imaginaţie.

În 2020 Daniele Luchetti a reimaginat pentru marele ecran povestea din romanul scris de Domenico Starnone, semnând scenariul şi regia filmului Noduri, dramă cu care, după 11 ani de absenţă, cinematografia italiană a deschis festivalul de la Veneţia.

Într-o structură narativă ce utilizează cam ambiguu elipsa temporală, pentru a lega totuşi lucrurile în final, Luchetti spune istoria unui cuplu din Napoli, care în anii ’80 îşi trăieşte intens momentul despărţirii, când soţul îi mărturiseşte soţiei că o iubeşte pe alta, pentru ca, 40 de ani mai târziu, să-i regăsim tot nedespărţiţi, (şi interpretaţi de alţi actori), măcinaţi în obişnuinţele lor familiale de acelaşi gol interior. Dar au ajuns la capăt şi acum, aproape de final, Vanda îi spune că numic din ce a trăit nu i-a plăcut, nu-i plac nici copiii pe care i-a crescut. Acesta este eşecul unei vieţi. Şi vom vedea că tocmai cei doi copii, acum oameni maturi, care îşi leagă şireturile la adidaşi la fel ca tatăl lor (e tot ce-i leagă?) vor fi cei care, ca nişte hoţi, le vor răvăşi casa bătrânilor lor părinţi, aruncând în aer orice amintire.

Născut din gândul Ambasadorului Italiei la Bucureşti şi profesionist organizat, nu putem decât spera ca festivalul Noua cinematografie italiană în România să îşi continue cursul şi în anii ce vin. Mai ales că ambasadorul Mangoni nu este la prima iniţiativă de acest fel: pe când era adjunctul şefului misiunii diplomatice la Tokyo a iniţiat un proiect similar de promovare culturală integrată, prin expoziţiile Italia în Japonia. Eu vă dau deja întâlnire la ediţia de anul viitor, căci sigur va exista.

Cum se ştie, gli italiani sono bravi!