Povestea este banală şi sordidă: Un tânăr de corporaţie avansează în ierarhia corporaţiei avansând vieţile private ale oligarhilor care fac avansuri miilor de domnişoare care au avansat din societatea oligarhică în noua lume a independenţei democratice. Tânărul îngheaţă prin parcuri în timp ce mai marii lui corup ce poate fi corupt în tinerele din noua lume. Nimeni nu ar fi crezut vreun extraterestru dacă ar fi avertizat acum două generaţii că rezultatul democratizării vieţii private şi a societăţii va fi o lume în care pasiunea bărbaţilor pentru tinere femei şi ambiţiile sau nevoile tinerelor femei vor crea o lume în care abuzul căutat şi consimţit devine acceptabil societăţii şi problema familiei este că femeile sunt în competiţie pentru bărbaţi cu tinerele fete.
 
Dar dacă un om, diferit de un extraterestru, ar avea ceva tact şi simpatie pentru fiinţele umane, ar prezenta lucrurile poate ca Billy Wilder: Tinerii din această poveste sunt naivi şi cinici în acelaşi timp; cred implicit în propria lor independenţă, dar se pliază şi se supun circumstanţelor şi nu sunt capabili să se descurce cu independenţa celorlalţi; şi toate problemele lor ies din faptul că au aceeaşi nevoie umană de a iubi şi a fi iubiţi de dinainte vreme, dar trăiesc în circumstanţe noi atât pentru ei, cât şi pentru societate. Nu sunt tocmai victime, dar sunt abandonaţi. Billy Wilder pare să fi preferat cinismul şi o perspectivă sumbră asupra pretenţiilor umane, dar arată o mare simpatie pentru oamenii care pierd când societate câştigă orice ar câştiga prin progres.
 
Jack Lemmon joacă un tânăr care lucrează într-o corporaţie şi are oarecare ambiţie de a avansa. Nu este un om cu vreo virtute evidentă sau vreun viciu evident. Este un om excesiv de banal--excesul arată ceva despre epoca în care trăim. Acest tânăr trăieşte într-o lume în care calea către succes este conformismul. O elasticitate morală extraordinară devine ordinea zilei într-o asemenea lume, dată fiind diferenţa dintre viaţa privată şi cea publică--viaţa profesională este, în feluri ciudate şi imprevizibile, şi privată, şi publică, aşa că ameninţă orice altă identitate şi ameninţă să creeze o nouă identitate.
 
Tipul de om--această nouă identitate--este omul de corporaţie, al cărui conformism controlează şi vicii, şi virtuţi. Este capabil de organizare şi producţie, dar nu este capabil să ia oamenii în serios ca oameni. Felul de gândire necesar succesului se transformă într-un limbaj mutilat şi în cele din urmă un fel de a vedea oamenii care se reduce la a spune că viciile trebuie satisfăcute. Acest om, îndeobşte, este îmbunătăţit prin regulile şi standardele oligarhice ale slujbei, care cer performanţă şi previzibilitate, o raţiune aplicată, pe scurt, dar nu propria raţiune. Dar este şi înrăutăţit de libertatea democratică care îl înclină spre vicii în viaţa privată, pentru că trăieşte departe de alţi oameni şi pentru că raţiunea tehnologică este inumană.
 
Shirley Maclaine joacă o tânără excentrică care, în zorii epocii feminismului, ar beneficia de pe urma calităţilor masculine şi non-erotice ale feminismului. Această domnişoară este prea uşor de rănit şi prea resemnată pentru a se apăra de pasiunile pe care libertatea modernă le eliberează. Ordinea socială de dinaintea revoluţiei democratice o lasă cu foarte puţine opţiuni în ce priveşte viaţa privată şi în acelaşi timp o forţează să abandoneze vechea ordine pentru că în lumea modernă, orice femeie este, vrea-nu vrea, independentă. Ar putea să se transforme într-un erou feminist--fie pe calea furiei, transformând toate problemele psihologice în argumente legale despre drepturi, pentru a obţine în curtea de judecată ce nu este disponibil la birou, fie pe calea calcului raţional al profitului, pe scurt, devenind ea însăşi un om al cărui succes în corporaţie depinde de activităţi productive şi o dispoziţie conformistă.
 
Dar această domnişoară care îşi câştigă pâinea ca operator de lift--o glumă tristă, ca tot filmul, despre cum se poate omul mişca fără să ajungă vreodată undeva--nu pare să aibă temperamentul şi înclinaţia pentru productivitate, care depinde de tehnologie şi de abstracţiile ştiinţei. Lumea nouă a tehnologiei, care este democratică şi universală şi dizolvă toate vechile moduri şi ordini, trece pe lângă--asemenea noilor oameni, pe care îi vede în lift zilnic. Lăsând deoparte critica marxistă--capitalismul reduce omul la o funcţie, ceea ce neagă umanitatea--problema acestei noi prosperităţi hiper-organizate este că transformă omenirea în tineri care nu sunt capabili să îşi organizeze deloc vieţile private.
 
După mai bine de două generaţii, lucrurile s-au schimbat destul de mult încât să facă filmul greu de urmărit. Astăzi, toţi oamenii sunt indivizi egali şi toţi ne aşteptăm să fim judecaţi după productivitatea noastră, care este, sperăm, garanţia prosperităţii şi independenţei care, bănuim, este condiţia fericirii. Misoginia implicită şi explicită a vremilor de dinainte revoluţiei care a democratizat societatea în anii '60 este acum o excentricitate rezervată filmelor şi muzicii populare. Dar situaţia nu s-a schimbat. Cine crede că progresul înseamnă că astăzi tinerele domnişoare nu se găsesc în situaţia domnişoarei jucate de Shirley Maclaine şi tinerii în situaţia bietului nefericit jucat de Jack Lemmon nu se uită clar la lumea în care trăim. Progresul nu a putut să ne facă fericiţi.
 
Revoluţia anilor '60 trebuia să elibereze viaţa privată de viaţa profesională şi omul de tehnologie. Aici a dat greş. Lumea este încă populată de bărbaţi şi femei care nu par să ştie mare lucru despre ce înseamnă a fi bărbat sau femeie. Contrastul acestei ignoranţe universale cu puterea enormă şi confortul la purtător ale ştiinţei şi tehnologiei şochează astăzi ca în 1960, dacă nu mai mult. Suntem în mod straniu însinguraţi. Revelionul aminteşte asta tocmai în măsura în care oamenii încearcă să uite asta. Anul nou nu este, de fapt, nou, şi nu era nou nici când situaţia asta era nouă. Oamenii care înlocuiesc societatea umană cu cele mai noi produse Apple sau, dacă sunt sentimentali, cu animale sunt la fel de nepregătiţi pentru a face faţă lumii moderne pe cât erau şi acum două generaţii, în ciuda--sau, parţial, din cauza--experienţei schimbărilor care au avut loc începând cu anii '60.