E oficial: românii sunt cei mai „cool”

„Românii sunt cei mai tari”, chiar şi la New York         FOTO Arhivă personală

“It’s Official, Romanians are the coolest”, îi spune Ella, o actriţă americană de origine croată lui Alex, un român care a studiat la MIT şi lucrează pentru Google. „Why do you say that?” (De ce zici asta? - n.r.), întreabă Alex.

„I’m just thinking about all the Romanians I know”. (Mă gândesc doar la toţi românii pe care-i cunosc - n.r.) 

„O, Ella cred că tu vrei un rol în filmul pe care tocmai îl scriu”, îmi trece mie prin cap. Mă aflu la New York de 4 luni, iar Alex şi Ella au venit pentru proiecţia privată a scurt-metrajului meu „Aşteaptă-mă”. E încă în lucru, aşa că am nevoie de cât mai mult feedback. Ne aflăm în apartamentul regizorului Ari Taub din Brooklyn.

Totuşi, nu e cazul. Ella e o actriţă ocupată, cântă, e model şi, printre altele, a apărut într-un sketch alături de Daniel Craig la Saturday Night Live. E genul „no bullshit”.

Romanians are the coolest. Nu era prima oară când auzeam asta. 

„My tennis partner is a tennis coach. He is the best. He trains some of the most talented kids in the East coast. He is Romanian” (Partenerul meu de tenis este şi antrenor. Este cel mai bun. Îi antrenează pe unii dintre cei mai talentaţi copii de pe coasta de est. Este român - n.r.) , zice şi Toni, un psiholog care trăieşte în Long Island. Acum treizeci şi ceva de ani l-a văzut pe Năstase jucând tenis cu puştiul unor vecini. Părinţii băiatului îi făcusera cadou de ziua lui o oră de tenis cu Năstase.

„Am văzut atunci cele mai uimitoare lovituri şi scamatorii care se pot face pe un teren de tenis. Năstase se întorcea cu spatele şi lovea mingea în sus. Însă, o „tăia” atât de mult încât din cauza efectului mingea se ducea direct în terenul advers. Practic, „servea” cu spatele. Era uimitor. Şi toate trick-urile le făcea în timp ce bea o bere şi îl tachina încontinuu pe puşti”.

Actorul Roger Simon Hendricks, pe care l-am cunoscut la acting studio-ul său, a jucat în „Wall Street 2” şi a lucrat ca regizor cu John Travolta, Sam L. Jackson şi John Lithgow, printre alţii. Îi ştie pe Pintilie, Ciulei şi Andrei Şerban şi are un mare respect pentru teatrul românesc. „They were big, man” (Erau mari, prietene - n.r.) îmi mărturiseşte Roger, referindu-se mai ales la perioada de glorie a teatrului „La Mama” din New York, unde au montat mai mulţi regizori români. M-a întrebat, printre altele, dacă în teatrele din România mai e ca pe vremuri, cu actori angajaţi, în unele cazuri, pe viaţă. I-am spus că da. „What about the young actors?” ( Şi cum rămâne cu cei tineri? - n.r).  

La vizita mea precedentă în New York, în 2011, am văzut în Madison Square Garden un banner imens cu Nadia Comăneci alături de alţi mari sportivi ai lumii. Şi nu, n-am să spun că Nadia e „the coolest”. Ar fi un understatement.

Michael, un „director of photography”  multipremiat, care trăieşte în Brooklyn îmi vorbeşte despre „two grand masters of cinematography” (cei doi mari maeştri ai cinematografiei - n.r.) Cristi Puiu şi Cristian Mungiu. Când îi spun că am lucrat cu Puiu pentru o reclamă urmează automat un „Oh man, that`s fantastic!” (O, omule, asta e fantastic! - n.r.) 

 „My best friend is Romanian. She`s the smartest woman I know” (Cea mai bună prietenă a mea este româncă. Este cea mai deşteaptă femeie pe care o cunosc - n.r.), mărturiseşte şi Martha, o fată de culoare care lucrează în contabilitate. 

„Una dintre cântăreţele mele favorite de operă din toate timpurile era româncă.”, îmi spune Eddy, un regizor de 60 şi ceva de ani pe care l-am întâlnit la studioul lui Roger Simon Hendricks. „Perioada ei de glorie a fost undeva în anii `40-`50”. Mi-a spus numele, dar l-am uitat.

În schimb nu îi place Angela Gheorghiu. „Nu e <<the real thing>>€™. Nu există comparaţie între ea şi cântăreaţa despre care ţi-am vorbit adineauri”. Te cred pe cuvânt Eddy, opera nu e punctul meu forte.

***

Înapoi în apartamentul din Brooklyn, Ari se alatură şi el discuţiei. E fan declarat al est-europenilor. „Why Ari?” (De ce, Ari? - n.r.). „Cause you got soul, man”. ( Pentru că aveţi suflet, omule - n.r.). Intervine şi George, un actor american de 50 şi ceva de ani care trăieşte în Manhattan. „Ce faci?”, îmi spune (aproape fără accent!) când aude că sunt român.  

- Una dintre fostele mele iubite era româncă. Îmblânzitoare de lei

- Serios?

- Yes. The most amazing woman I’ve ever seen. (Da. Cea mai minunată femeie pe care am întâlnit-o vreodată - n.r.) Şi mai am un prieten foarte bun, tot român. E regizor de ceremonii funerare. 

- Aha, regizor. Wait a minute, what?! (Stai aşa, cum?  - n.r.) De ceremonii funerare?

- Da, e foarte priceput în ceea ce face

Mă retrag puţin. Îmi torn un deget de whisky şi ramân pentru câteva secunde cu privirea pironită la cubul de gheaţă din pahar. Îmi vin în minte nume de artişti, sportivi şi, în general, oameni excepţionali. Români. Simt un puternic impuls de a mă duce la Ella şi de a-i spune:

„You’re right Ella, Romanians are the coolest. (Ai dreptate, Ella, românii sunt cei mai tari - n.r.) Oare de ce se întâmplă atât de rar ca ei să simtă asta şi când sunt acasă, la ei în ţară?”