Dulceag-amar: „Nomadland” de Chloé Zhao

Marele câştigător de la Oscarurile din 2021 va fi având multe, dar îi lipseşte ceva elementar. În această ecranizare după un volum de non-ficţiune al jurnalistei americane Jessica Bruder nu există decât umbra unor posibile conflicte, explorate superficial sau deloc.

De asemenea, oricât l-am căuta, nu găsim nici măcar un singur personaj care ar putea trece drept negativ. Compania Amazon, pentru care protagonista lucrează când şi când, ar fi putut ocupa acest loc gol. Însă Fern (Frances McDormand) e recunoscătoare pentru faptul că Amazon îşi plăteşte angajaţii cu generozitate. Mai mult, într-una din scenele de debut, suntem martorii unei şedinţe de instruire în protecţia muncii, executată aparent responsabil şi cu o componentă viguroasă de interactivitate. Pe parcursul filmului, de acelaşi tratament beneficiază toţi angajatorii pentru care Fern lucrează ca muncitor temporar – atât eroina, cât şi cei din jurul ei îşi fac treaba cu conştiinciozitate şi recunoştinţă. Zhao nu are nimic de împărţit cu corporaţiile care vor fi avut un cuvânt de spus în dezrădăcinarea măcar a unora din personajelor ei. Pe cerul lui „Nomadland”, nu prea e loc de nori.

Există şi excepţii, dar de scurtă durată şi lipsite de intensitate. Fiica unei prietene îi aruncă nişte cuvinte mai contondente într-un supermarket, cu toate acestea, suprafaţa lor aspră nu pare să provoace cine ştie ce pagube în stima de sine a protagonistei, cu atât mai mult cu cât provin de la o adolescentă. Fern ridică vocea la David (David Strathairn), când acesta îi sparge din greşeală nişte farfurii cu valoare sentimentală. Autorulota lui Fern se defectează, iar lui Fern îi ia fix 4 minute, din cele 107 ale filmului, să facă rost de cei 2300 de dolari plus taxe necesari pentru a o repara. În timpul unei vizite, are loc o discuţie mai aprinsă despre etica acordării creditelor ipotecare, însă conlictul e aplanat după doar 40 de secunde de la începerea lui, de către sora lui Fern, care descrie comunitatea nomazilor în culori flatante (şi, în acelaşi timp, într-un mod acceptabil pentru toţi participanţii la discuţie). Şi cam atât.

Idila lui David cu Fern îşi vede şi ea de cursul ei, nestăvilită de eforturile lui Fern de a o sabota. Exceptând episodul farfuriilor sparte, nimic nu ameninţă în mod real relaţia lor, care se rotunjeşte cu fiecare nouă întâlnire, întâmplătoare sau nu. De la început până la sfârşit, David o curtează cu aceeaşi perseverenţă mută, în timp ce Fern nici nu-l acceptă, nici nu-l respinge. Ci doar trage de timp.

Decorul în care Fern gestionează delicatul proces de coping făcut necesar de moartea soţului ei şi dezintegrarea de facto a comunităţii din care făcea parte, ca urmare a închiderii unei fabrici, sunt spaţiile deşertice în care protagonista (şi alţii ca ea) îşi parchează autorulota, în căutarea unui nou loc de lucru temporar sau în pauzele dintre acestea. Toţi camarazii lui Fern sunt cum nu se poate mai binevoitori, au mai mereu zâmbetul pe buze şi se arată plini de solicitudine unul faţă de celălalt, respectiv de gratitudine faţă de lumea întreagă. E un paradis cât se poate de real – comunitatea nomazilor chiar există, iar Bob Wells, liderul ei informal, îşi joacă propriul rol în acest film. Însă un paradis care va fi având asperităţile lui.

Zhao alege să se concentreze asupra asupra texturii scoarţei de arbore secular pe care Fern se pregăteşte să-l îmbrăţişeze, asupra valurilor dezlănţuite şi stâncilor colţuroase în mijlocul cărora aceasta îşi chestionează opţiunile, asupra cactuşilor din deşert. E un mod stereotip de a ne pune faţă în faţă cu vulnerabilitatea ţepoasă a protagonistei sale şi totodată o privelişte des întâlnită în cinema-ul indie american, definit mai mereu printr-o extrem de băţoasă opoziţie.

Da, „Nomadland” nu e „Transformers”. Dar nici foarte convingător nu e. Personajele lui sunt atât de unidimensionale, încât orice privire laterală le dă de gol, chiar dacă îşi fac nevoile pe câmpuri îngheţate, semn că sunt vii şi respiră. Marele câştigător de la Veneţia, BAFTA, Golden Globes şi Oscaruri e o enciclopedie a poveştilor triste, livrate şi filmate convenţional. Personajele lui, de o cumsecădenie hiperbolizată, sunt ataşante doar în măsura în care te poţi ataşa de nişte exponate, fie ele şi aparţinând unui muzeu al suferinţei.

Filmul lui Zhao vrea să treacă drept elegie, dar are profunzimea unui citat despre karma.