Django dezlănţuit sau „diavolul are chipul omului alb”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Gusturile nu se discută şi nici nu mi-am propus să analizez ultimul film al lui Quentin Tarantino din această perspectivă, deşi îi urmăresc întotdeauna creaţiile. Nu stilul regizoral, nu povestea în sine, ci mesajul mă nelinişteşte.

Propagandă prin film nu se face de ieri de azi, iar la Hollywood exemplele sunt multiple. Lucru firesc până la un punct, doar că simpatiile „liberale” (a se citi din perspectivă americană) ale regizorilor de peste ocean au început să devină din ce în ce mai radicale. Îmi aduc aminte de Avatar, un film excepţional din punct de vedere al realizării, dar care a făcut apel la nişte clişee care m-au descumpănit. Văzând cum e portretizată infanteria marină în acel film, mă gândeam la tinerii americani ce şi-au dat viaţa prin vreo două războiale mondiale, prin Coreea sau Vietnam pentru ca americanul simplu să se îndoape fără grijă cu hamburgeri şi cola, să plângă pe umărul nativilor din film uitând parcă ce s-a întâmplat cu ai lor şi să peroreze cât de bine ar fi să renunţăm la cuceririle civilizaţiei şi să ne întoarcem la vânătoarea de bizoni, eventual în timp ce nu se deslipeşte de „smartphone” nici când mănâncă. Întotdeauna mi-am dorit ca toţi americanii care au trăit sau trăiesc cu impresia că lupta împotriva comunismului a fost doar un clişeu să fi experimentat o zi din anii ”50 sau o săptămână din anii ”80 din România.

Dar să revenim la filmul nostru. În lumea postmodernistă în care trăim, există o adevărată psihoză a „drepturilor”. Ni se explică mai mult sau mai puţin savant că anumite categorii din societate sunt îndreptăţite să aibă o serie de privilegii, care încet-încet devin un fel de axiome şi a căror încălcare declanşează o adevărată furtună mediatică. Ca să fiu scurt, nu o să vă spun cine beneficiază de tratament preferenţial, ci cine nu, sau mai precis, care sunt caracteristicile care te exclud din start de la orice poziţionare superioară în societate. Acestea sunt trei: să fii barbat, să fii heterosexual şi să fii alb, sau de origine „caucaziană”, cum le place americanilor să spună. Dacă te încadrezi, am o veste proastă pentru tine: eşti undeva foarte jos pe scara valorică în societatea noastră.

Ca să nu intru în alte detalii, în acest context nimeni nu are nicio grijă în a arăta, aşa cum se întâmplă în film, că „albii” sunt croiţi după chipul şi asemănarea diavolului şi eradicarea a cât mai mulţi dintre ei nu reprezintă decât însănătoşirea morală a omenirii. Cei care deţin acele caracteristici ce îi transformă într-un fel de cetăţeni de mâna a doua nu au nicio organizaţie, nu au nicio instituţie care să se ocupe de apărarea drepturilor lor, aşa cum are toată lumea bună. Nimeni nu încearcă măcar să spună că există un anumit context istoric, care nu poate fi extrapolat şi adaptat la lumea actuală ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie: dacă Tarantino s-ar fi apucat să portretizeze, de exemplul, jertfele umane de ordinul a zecilor de mii pe care le practicau popoarele precolumbiene sau canibalismul triburilor africane? Vă garantez că era linşat mediatic în secunda doi, iar cariera lui rămânea la „a fost”.

Hegel spunea că „istoria e ştiinţa care ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din istorie”. Crearea de clişee a dus întotdeauna la tragedii. Sau poate într-o generaţie sau două vom avea cu toţii şansa de a deveni privilegiaţi?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite