„Din culisele cinematografiei“. Cum a sărit Szoby Cseh de la 13 metri direct pe pământul gol, fără nicio protecţie

„Din culisele cinematografiei“. Cum a sărit Szoby Cseh de la 13 metri direct pe pământul gol, fără nicio protecţie

Szoby Cseh

Cel mai cunoscut cascador din România a reuşit o performanţă incredibilă cu ocazia filmărilor pentru „Mihai Viteazul“, într-o scenă în care îl dubla chiar pe regizorul Sergiu Nicolaescu, dar s-a accidentat în momentul în care a fost nevoit să repete figura, din cauza faptului că niciunul dintre cei trei operatori n-a reuşit să surprindă acţiunea respectivă pe peliculă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Film etalon al cinematografiei autohtone, „Mihai Viteazul“, în regia lui Sergiu Nicolaescu, a impus o desfăşurare fără precedent: 37 de locuri de filmare, 32 decoruri interioare, 11.000 de costume pentru figuraţie (militari, austrieci, turci, valahi, moldoveni, transilvăneni, ţărani), 15 costume ale personajului principal, 240 de actori, 7.000 de militari ai forţelor armate şi 700 de cai, plus o echipă de filmare care număra 365 de membri, un sfert din personalul studioului din Buftea. Printre protagonişti s-au numărat nume precum Amza Pellea, Sergiu Nicolaescu, Florin Piersic, Septimiu Sever, Ilarion Ciobanu, Constantin Codrescu, Colea Răutu, Ioana Bulcă, Olga Tudorache, Ion Besoiu, Emmerich Schäffer, György Kovács sau Mircea Albulescu.

N-au lipsit nici scenele spectaculoase, iar un rol determinant l-a avut echipa de cascadori coordonată de către Szoby Cseh. Fost gimnast, acesta a executat cu această ocazie şi una dintre cele mai periculoase cascade din istoria cinematografiei româneşti, o săritură de la o înălţime de 13 metri pe pământul gol, fără niciun fel de protecţie. În scena respectivă, Szoby l-a dublat chiar pe regizorul Sergiu Nicolaescu, interpretul lui Selim Paşa în film.

„Sergiu şi-a scos sabia şi i-a alegat pe operatori pe tot dealul ăla“

„Era o scenă cu un conac căruia i se dăduse foc şi în care se trăgea cu tunurile. Era casa Buzeştilor, iar înăuntru erau cămătarii turci. Sergiu era Selim Paşa, care trebuia să sară de acoperişul în flăcări. Eu îl dublam. Mi-am dorit foarte mult să realizez acea căzătură. Urma să sar de la 13 metri pe pământul gol. Ieşeam pe acoperiş cu hainele în flăcări, exploda un calup de trotil lângă mine, iar eu mă rostogoleam. Era o streaşină pe care o atingeam cu piciorul, ca să mă pot rostogoli din nou, iar apoi cădeam pe pământ. A venit ziua filmării. Eu stăteam pe un scaun şi aşteptam să se însereze. Patru ore am aşteptat. La un moment dat, a venit lângă mine un ambulanţier, care nu mă cunoştea: «Am auzit că sare un nebun de pe clădire, fără protecţie. O să-şi rupă gâtul». Nu m-a speriat, eram concentrat, îmi repetam fiecare mişcare în gând. S-a înserat în sfârşit, cei trei operatori erau pe poziţie. Am sărit, totul a ieşit perfect. Peste câteva secunde, vine un operator şi-i spune lui Sergiu că nu i-a mers aparatul. Apoi altul că m-a pierdut din cadru, altul că a uitat parasolarul pe obiectiv. Niciunul nu filmase, se căcaseră pe ei de frică! A înnebunit Sergiu. Şi-a scos sabia, că era îmbrăcat şi el în Selim, şi i-a alegat pe operatori pe tot dealul ăla. Apoi am făcut cea mai mare tâmpenie: m-am hotărât să mai sar o dată, deşi spusesem înainte că n-o să fac de două ori figura. Şi am sărit iarăşi. Numai că n-am mai reuşit să ating streaşina. Rămâneau încă şase metri până jos, iar eu cădeam în cap! Atunci am crezut că mor, deja îmi vedeam toată viaţa în minte. Într-o miime de secundă, am reuşit totuşi să-mi iau piciorul cu mâna şi să mi-l pun după gât, ca să am talpa înaintea capului. Mi-am făcut piciorul salată de oase, plus că am mai căpătat două fracture cervicale şi două toracale! N-am stat în spital, deşi abia respiram. M-am refăcut acasă, dormind pe plan înclinat, cu capul între două scaune“, îi povestea Szoby Cseh autorului articolului în urmă cu câţiva ani.

„La cea mai mică greşeală nu mai atingi cornişa şi cazi dezechilibrat pe pământul gol!“

Întâmplarea, inclusiv partea de pregătire a acelui moment, este descrisă cu lux de amănunte în cartea „Din jurnalul unui cascador“ a lui Aurel Gruşevschi. „La filmul «Mihai Viteazul» era o scenă cu un conac căruia i se dăduse foc şi în care se trăgea cu tunurile. E vorba despre casa Buzeştilor. În casă sunt turcii creditori. Oamenii ies din flăcări, unii pe geamuri, alţii pe acoperiş şi sar jos. De la acoperiş până jos sunt 13 metri. La nivelul planşeului de la primul etaj mai este o cornişă îngustă pe care a pus Szoby ochii încă de când se construia conacul. «Află, Gruşa, că se poate face o treabă formidabilă pe cornişa asta. Cazi cu spatele pe acoperiş, faci o jumătate de rotaţie şi ajungi cu capul pe margine. Te roteşti în continuare prin aer şi aterizezi în picioare pe cornişă. Îţi continui rostogolirea şi repeţi acelaşi lucru. Aterizezi în picioare pe pământ. Foarte simplă şi extraordinar de spectaculoasă» «Foarte simplă, Szoby, dar la cea mai mică greşeală nu mai atingi cornişa şi cazi dezechilibrat de la 13 metri pe pământul gol!» Seara îl văd pe Szoby că-şi face o instalaţie improvizată din trambuline elastice, asemănătoare poziţiei acoperişului şi cornişei. «Trebuie neapărat să execut eu scena asta. E cea mai spectaculoasă cascadă pe care am avut ocazia s-o fac la vreun film». Au reînceput filmările la «Mihai Viteazul» şi casa Buzeştilor a fost programată. Acţiunea se petrece iarna şi în ziua respectivă a plouat, aşa că s-a amânat scena. Szoby, cum găsea un acoperiş şi avea timp, făcea rostogoliri. A trecut o iarnă şi o primăvară. Era vară şi eram la mare. Mă prăjeam la soare pe nisip şi-l ascultam pe Szoby care-mi povestea despre un profesor pe care l-a avut la şcoală. A tăcut deodată în mijlocul unei fraze şi a dat cu pumnul în nisip. «Ce ai, Szoby?» «Trebuie să fac căzătura de la casa Buzeştilor» (...) Eu lucram la un film pentru televiziune şi n-am mai trecut aproape toată iarna prin Buftea. Când am dat într-o zi pe-acolo, am rămas uimit cât de mulţi vorbeau despre o cascadă de-a lui Szoby. «La casa Buzeştilor?» «Da. A ieşit pe acoperiş cu hainele în flăcări, şi tocmai atunci a explodat un calup de trotil lângă el. Se rostogoleşte şi cade pe o streaşină, se rostogoleşte din nou şi cade în picioare, jos pe pământ. Şapte metri de la acoperiş la streaşină şi şase metri de la streaşină la pământ». Îl caut pe Szoby şi-l găsesc foarte abătut, stând de vorbă cu calul lui. «Ţi-ai făcut, în sfârşit, saltul, şi te văd întreg. De ce eşti aşa trist?» «Tocmai fiindcă l-am făcut. Nici nu prea sunt întreg. Am o coastă fisurată şi alta dezlipit㻓.

„Cea mai mare calitate a lui Sergiu era tenacitatea“

Relaţia dintre Szoby Cseh şi Sergiu Nicolaescu a fost una tumultoasă, cu multe certuri violente, motiv pentru care cei doi nici n-au lucrat foarte mult împreună. Cu ocazia turnării filmului „Wilhelm Cuceritorul“, Nicolaescu a dorit să reia colaborarea cu vechiul său camarad, însă cei doi nu au ajuns la un acord, din motive financiare. „Eu aveam pregătit un rol principal, unul dintre verii lui Wilhelm, care trebuia să se bată, şi să se bată, şi să se bată. Ziarele au scris cam aşa: «Nu putem crede că acest regizor a făcut şi „Mihai Viteazul“». Ei mărşăluiau, mărşăluiau şi iar mărşăluiau. La un moment dat apare şi un turnir, pe care l-a lucrat Viorel Plăviţiu. Păi se compară cu turnirul pe care l-am făcut eu în «Mihai Viteazul«? Dar să vă spun de ce m-am certat cu Sergiu. Eu deja eram la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, nu mai lucram la Buftea. Şi l-am întrebat: «Ce bani îmi dai pentru antrenamentul cascadorilor, ce bani îmi dai pentru lupte, ce bani îmi dai ca şi maistru de lupte, ce bani îmi dai pentru rol?» Şi zice el: «Pentru lupte îţi dau 20.000, iar pe rol îţi dau 30.000». «Păi nu e bine», zic eu, «altul ia 70.000 de lei numai pentru rol, iar tu vii şi-mi dai 50.000 pentru toate astea. Nu mai fac niciun rol». A început să-i tremure gura de nervi. Eram cu băiatul cel mare, care avea 3-4 ani. Stăteam pe Ana Ipătescu, iar el îşi luase o casă veche acolo, ca să nu mai vină actorii până la Buftea pentru probe. Erau costumele agăţate de pereţi, frumoase, strălucitoare, numai zale, coifuri. Şi zice el: «Uite, ştii cât te costă?! Plăteşti costumul: 9.000 de lei». La care eu îi zic că abia aşteaptă ăsta micul să-i pun coiful pe cap şi să târască sabia acasă pe parchet. «O să vin cu banii şi plătesc», i-am zis. Şi n-am mai lucrat. Iar filmul a ieşit îngrozitor de slab pe partea de lupte, acolo unde lucra în special Sergiu. Că mai avea un regizor filmul, pe un francez, Gilles Grangier. Bine, cu Sergiu m-am certat de foarte multe ori, pe motive profesionale, dar ne-am respectat enorm. El ar merita să i se facă mai multe statui pentru contribuţia pe care a avut-o la dezvoltarea cinematografiei româneşti. Cea mai mare calitate a lui Sergiu era tenacitatea. A păţit nişte accidente îngrozitoare. A cabrat la un moment dat calul, dar a căzut. S-a lovit cu şira spinării de o stâncă. L-am luat şi l-am pus alături, pe o pătură. Femeile plângeau. Că mai erau şi femei în echipa de filmare. Puţine şi urâte, de obicei. Zice: «Nu vreau niciun doctor, filmăm». Şi am filmat în continuare! Şi a avut mult de tras din cauza asta. La «Nea Mărin miliardar» venea pe platou numai cu Salvarea, legat de targă în poziţie verticală. Îi făceau injecţii, nu putea să mişte nici capul. Dar nu vroia deloc să renunţe. Cu el, filmul mergea înainte orice s-ar fi întâmplat, nu ne oprea nimeni şi nimic niciodată. Vreau să spun că de multe ori nu mai avea timp nici să mănânce, îl vedeai că stă o zi întreagă doar cu un iaurt şi două cornuri. Seara, când lumea mai stătea la un şpriţ, el se ocupa de hârtiile pentru a doua zi. Se culca ultimul şi se trezea primul“, povestea Szoby Cseh.

La solicitarea unui oarecare Stroici, de la facultate, m-am dus ca trapezist la... Circ, în trupa Ganea. Într-o lună şi jumătate învăţasem deja tot ce ştiau ei şi m-am simţit nemulţumit, fiindcă era un ciclu de mişcări limitat ajungeai la triplu salt, triplu salt şi jumătate prins de picioare şi asta era tot, plus talaşul care mirosea a urină de cal şi fetele nemăritate care se uitau la tine şi spuneau: „Uite ce băiat solid, frumos şi cu şcoală!“

Nicolaescu a venit să-şi recruteze oameni inclusiv de la Circ. Până atunci fuseseră folosiţi doar câţiva tipi de pe la nişte cluburi, rugbyşti veterani care-şi lăsaseră bărbi mari şi erau utilizaţi în scopuri mai mult fotogenice, un soi de actori de plan doi care încrucişau săbiile, dar cineva trebuia să cadă şi de pe cal şi de pe zidurile cetăţii. Deci, am început să cădem de pe zidurile cetăţii, pe nişte paie puse într-o groapă, încât nu mai vorbeai o jumătate de oră după aceea. Nicolaescu a spus: „Dom’le ăsta-i cel mai bun!“ şi astfel am rămas

Szoby Cseh
cascador

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările