„Din culisele cinematografiei“. Saga lui Ion Iancovescu: scos din scenă de comunişti, a făcut istorie în film

„Din culisele cinematografiei“. Saga lui Ion Iancovescu: scos din scenă de comunişti, a făcut istorie în film

Ion Iancovescu a fost cunoscut drept „fiul năzdrăvan al Bucureştiului“

Elogiat de-a lungul carierei de personalităţi precum Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Tudor Vianu şi Liviu Rebreanu, descoperitor şi mentor al unor actori ca Grigore Vasiliu-Birlic şi Radu Beligan, Ion Iancovescu a fost dat afară din Teatrul Naţional după instalarea regimului comunist. A fost urmărit şi arestat de autorităţi, dar a avut ocazia de a apărea, în ultimii ani de viaţă, în câteva producţii importante ale cinematografiei româneşti.

Ştiri pe aceeaşi temă

 A dominat scena interbelică, a construit săli de teatru şi a fost ovaţionat de public de peste 18.000 de ori. După război, a fost scos pe uşa din dos a Teatrului Naţional, urmărit în permanenţă de Securitate şi arestat în câteva rânduri. Chiar dacă nu a putut avea parte de o ieşire de pe scena teatrului aşa cum şi-a dorit, cinematograful i-a oferit lui Ion Iancovescu (1889-1966) şansa de a rămâne în memoria colectivă prin intermediul câtorva personaje memorabile, transpuse pe marele ecran în ultimii săi ani de viaţă.
 
Prima interacţiune cu cinematografia a fost în filmul publicitar „Culesul viilor“, care făcea reclamă podgoriei Dealul Zorilor-Valea Călugărească, prezentat în premieră la 3 ianuarie 1913, la cinematograful bucureştean Clasic. A urmat „Ţigăncuşa la iatac“, o coproducţie Spera Film (Berlin) şi Rador Film (Bucureşti-Haga), filmat şi lansat zece ani mai târziu.
 
O altă producţie a fost „Parada Paramount“, film realizat cu prilejul jubileului celebrului studio american, care a avut şi o versiune românească (11 scheciuri adăugate celor 20 deja existente) şi a fost lansat la Bucureşti pe 24 noiembrie 1930. Următoarea apariţie a lui Iancovescu pe marele ecran s-a petrecut după „pensionarea“ din Teatrul Naţional, în primul lungmetraj românesc nominalizat la Palme d’Or, „Afacerea Protar“ (1955), în regia lui Haralambie Boroş.

Filmată la Bucureşti şi Constanţa, comedia, care ecraniza piesa de teatru „Ultima oră“, a lui Mihail Sebastian, i-a dat ocazia lui Ion Iancovescu să intre în pielea lui Borcea, un director de ziar

interbelic. Din distribuţie au mai făcut parte Ion Finteşteanu (Bucşan, mare industriaş), Radu Beligan (profesorul Andronic), Ioana Zlotescu (Magda Mimi), Ion Talianu (Agopian, patronul tipografiei), Constantin Ramadan (paginatorul Hubert), Ion Lucian (Pompilian), Nicolae Gărdescu (Brănescu, ministrul Instrucţiunii Publice) şi Haralambie Polizu (Niţă). Premiera a avut loc la 5 octombrie 1955.
Eram prin 1950 cu Iancovescu şi Cioculescu la Athenée Palace. Uşa se deschide şi apare un tânăr: «Aţi auzit? În curând, în Uniunea Sovietică, pâinea va fi gratis». «Da, dar cu ce preţ», a replicat, trist, Iancovescu. Asta l-a costat câteva luni de puşcărie.

Radu Beligan, actor
 
„UN MIC ROLIŞOR“ MEMORABIL
 
A urmat o nouă apariţie memorabilă, în filmul „Două lozuri“, realizat de Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş. „Am avut noroc că a acceptat să joace în film. El era, de fapt, cel mai mare actor al epocii sale! A înfiinţat şi a condus şapte teatre în Bucureşti. Chiar şi Birlic a jucat la unul dintre ele, când era tânăr. Dintr-un mic rolişor de figuraţie, flaşnetarul, Iancovescu a creat un personaj memorabil în film. Ţin minte că povestea, de pe vremea când jucase în filmul «Ţigăncuşa la iatac», despre rivalitatea existentă între actorii de teatru şi cei de cinema. «Noi, ăştia, cei cu arta vorbită, îi înjuram pe ăia cu arta mută, care socoteau că noi, ăştia cu teatrul, făceam vorbărie goală şi le eram inferiori. Şi cearta a durat până când a venit sonorul. Ne-am pupat apoi şi am zis că amândouă vorbesc, deci sunt mari!»“, povestea Gheorghe Naghi. Din distribuţia filmului lansat la 5 decembrie 1957 au mai făcut parte, printre alţii, Grigore Vasiliu-Birlic (Lefter Popescu), Marcel Anghelescu (Căpitanul Pandele), Alexandru Giugaru (Comisarul Turtureanu) şi Mircea Constantinescu (Bancherul).
În repertoriile care erau pe gustul lui – fie cel francez, fie cel italian –, piese în care replicile se încrucişau în ameţitor joc de florete, Iancovescu, cu spontaneitatea şi dezinvoltura lui, s-a simţit totdeauna ca la el acasă. Parcă se juca, nu juca. În privinţa asta, la noi, nu l-a întrecut nimeni. Ba chiar şi-n largul lumii i-ai fi găsit greu perechea.
 

Sică Alexandrescu, regizor

 
Şi machiorul Mircea Vodă, care a lucrat cu Ion Iancovescu la „Afacerea Protar“ şi „Două lozuri“, are multe amintiri cu vedeta de altădată: „Mă simpatiza foarte tare, îmi zicea în şoaptă că, dacă scăpăm de comunişti, mă face asistentul lui personal. El spera să vină americanii şi să-şi poată redeschide teatrele. Avea şi o soră căsătorită cu un general american“.
 
Ultimele două filme din cariera lui Ion Iancovescu au fost scurmetrajul de ficţiune „O noapte de vis“, în regia lui Mirel Ilieşiu, turnat în toamna anului 1965 pe scena şi în culisele Teatrului Naţional din Cluj, respectiv lungmetrajul „Faust XX“, în regia lui Ion Popescu-Gopo, filmat în martie-aprilie 1966 la Bucureşti şi la Buftea.
 
BĂTRÂNUL ACTOR, SUFERINŢA ŞI BALANSUL
 
În cartea „Ion Iancovescu – artist nepereche“, Ioan Massoff publica însemnările lui Achil Hagichirea, cel care i-a fost dublură în filmul lui Mirel Ilieşiu, grăitoare pentru efortul artistului. „17 noiembrie – I.I.I. nu s-a odihnit deloc, din cauză că regia cinematografică nu a amenajat cabinetul directorului de teatru, dl. Mugur, şi a fost nevoit să-şi petreacă noaprea pe o canapea, citind şi reflectând asupra rolului şi desfăşurării acţiunii. Filmări de la 14.00 la 19.30. (...) I.I.I. îşi desfăşoară acţiunea cu copilul Dan. A dat multe sugestii şi instructaj, la care toţi au rămas surprinşi şi au executat complet. S-a filmat minunat“, scria Hagichirea.

„20 noiembrie – Am filmat noaptea de 19/20 de la ora 23.00 la 7.30. Obositor. O mare surpriză. Regizorul Mirel Ilieşiu l-a sărbătorit pe I.I. Iancovescu la împlinirea a 76 de ani în pocnete de destupări de sticle de şampanie, pe scena Teatrului Naţional din Cluj, cu întreg personalul. (...) 22 noiembrie – Filmarea de astă-noapte a fost destul de grea şi periculoasă, să zic. Candelabrul teatrului se scoboară, luminile se aprind, focarele se îndreaptă spre el. Iancovescu în splendoare de execuţie. Îl aduc eu, îl scobor de la etaj şi urcă – ajutat de doi oameni – în golul de la candelabru. Se ridică şi candelabrul şi urmează balansul acestuia, în greutate de 1.000 de kilograme. Apoi I.I.I. scoboară din candelabru şi cântă la harfă, trombon şi bas. (...) Conform obiceiului şi forţat de starea sănătăţii, nu s-a odihnit în pat, ci pe scaun. Respiraţie grea. Ne scoborâm şi începem filmarea, o filmare destul de grea pentru I.I.I – alergări, mătănii... plus enervarea şi boala lui, totuşi s-a achitat destul de bine. Suferă enorm!“, mai nota Hagichirea.

Cum joc?
Fără metodă, fără manieră, fără gust, fără obişnuinţă,
cu uşurinţă, cu plăcere, ca să plac publicului şi mie.
Ce prefer? Să ţin conferinţe. Pentru ce? Pentru că sunt sigur că după două minute toţi adorm. Ce nu-mi place? Criticii!

Ion Iancovescu, actor

Din păcate, filmul nu a avut parte de prea multă publicitate în momentul premierei şi a trecut aproape neobservat, făcându-l pe Ion Iancovescu să constate mâhnit: „Oare acest film nu putea să fie cuplat cu un film de lungmetraj şi prezentat în premieră, cum e obiceiul, cu participarea interpreţilor, care să se înşire pe scenă şi să facă frumos la public?“

„A semănat în Bucureşti efemere insule de succes uluitor“

În februarie 1967, regizorul Sică Alexandrescu publica în revista „Teatrul“ portretul lui Ion Iancovescu. Începea, fireşte, cu debutul său în teatru. „Au trecut peste 50 de ani din seara aceea de toamnă… Pe la ora 7, un tânăr ieşea grăbit din strada Batişte nr. 16, dintr-o curte năpădită de copaci bătrâni, şi fluiera cu neastâmpăr pe birjarul din colţ. Tânărul se urca în birjă cu o valiză mică. O oră şi jumătate mai târziu, cortina Teatrului Naţional se ridica pentru ca bucureştenii să facă cunoştinţă cu fantezia scânteietoare, cu verva îndrăcită a unui începător: Ion Iancovescu. Tânărul debutant era flancat cu generozitate de colegi mai vârstnici, Petre Liciu şi Maria Giurgea. Aşa s-a deschis cariera aceluia pe care spectatorii l-au acoperit cu flori şi ovaţii în neuitata seară de 3 octombrie 1911, când s-a jucat pentru prima oară «Cometa» lui D. Anghel şi Şt.O. Iosif. Iubitorii de teatru l-au adoptat din capul locului ca pe un fiu năzdrăvan al Capitalei şi l-au răsfăţat până dincolo de anii maturităţii cu diminutivul «Puiu». Puiu Iancovescu – sau, cum îi spuneau unii, «Iancu», prescurtând pe Iancovescu, nu îngroşând pe Ion – a fost timp de câteva decenii o «figură» a teatrelor, a străzii, a redacţiilor şi cafenelei bucureştene. Dacă cineva ar izbuti să culeagă doar săgeţile spiritului său polemic, împrăştiate de dragul şi cu spuma umorului, dar fără drojdia invidiei, în sute de interviuri, ar putea înfăţişa celor ce nu l-au cunoscut o părticică din farmecul original al omului. Aceasta ar fi însă departe de a-l arăta întreg pe Iancovescu cel adevărat, pe artistul născut care, dăruit teatrului cu toate fibrele fiinţei lui, străbătea străzile, cafenelele, redacţiile, împins de neastâmpărul cotidian al căutării, Iancovescu căuta mereu. Ce? Prea independent ca să-i placă traiul îngrădit de disciplina unei trupe de teatru, el era veşnic în căutarea unei «combinaţii», a unei posibilităţi de a se aşeza în fruntea unei înjghebări particulare, pe care s-o conducă după priceperea lui. Şi astfel a semănat în Bucureşti efemere insule de succes uluitor, succes de nimeni contestat. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Într-o vreme când teatrul nu se sinchisea prea mult de mişcarea noastră teatrală, şi când se înţelege că nu se puteau crea teatre fără bani, neastâmpărul lui Iancovescu l-a făcut să-şi

mute «baraca» din Piaţa Palatului în Sărindari, de la Eforie în dosul Poştei.“ ;

TEATRELE ÎNFIINŢATE
DE ION IANCOVESCU
ÎN BUCUREŞTI
- Modern (1919)
- Teatrul Mic (1921)
- Fantasio (1926)
- Teatrul de pe Chei (1928)
- Iancovescu (1933)
- Excelsior (1934)
- Modern, devenit ulterior Teatrul Casei Centrale a Armatei (1945)
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: