„Din culisele cinematografiei“. Cum s-a realizat „Independenţa României“, primul lungmetraj românesc

„Din culisele cinematografiei“. Cum s-a realizat „Independenţa României“, primul lungmetraj românesc

Constantin Nottara a primit rolul lui Osman Paşa în filmul din 1912

Realizat de un colectiv de actori consacraţi ai Teatrului Naţional din Bucureşti, împreună cu tânărul regizor Grigore Brezeanu şi beneficiind de sprijinul Casei Regale şi al Ministerului de Război, dar mai ales de banii moşierului Leon Popescu, filmul dedicat împlinirii a 35 de ani de la războiul din 1877-1878 a reprezentat unul dintre cele mai ambiţioase proiecte cinematografice europene ale epocii respective.

27 mai 1896. mai 1896, în salonul ziarului „L'indépendence roumaine“ de pe Calea Victorie din Bucureşti avea loc prima proiecţie de film din România, la numai cinci luni de la prima ecranizare publică a fraţilor Lumière, petrecută la Paris. Au fost proiectate atunci filmele „Un dineu“, „Lecţia de mers pe bicicletă“, „Ieşirea enoriaşilor de la slujbă“, „Mic dejun pe iarbă“, „Piaţa Operei din Paris“, „Bufetul“ şi „Sosirea unui tren în gară“.

Pe 10 mai 1897, fotograful Paul Menu imortaliza, cu un aparat Lumière, parada regală din acel an, aceasta fiind prima filmare realizată la noi în ţară. Istoria primului film de lungmetraj românesc este, de asemenea, strâns legată de numele primului rege al României, Carol I.

La numai 20 de ani, în 1911, tânărul Grigore Brezeanu, fiul unui consacrat al scenei româneşti, Iancu Brezeanu, realiza şi prezenta pe ecrane filmul „Amor fatal“, cu Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra, Aurel Barbelian şi Nicolae Neamţu Ottonel în rolurile principale, iar ulterior pleca la Berlin pentru a se specializa în regie de film, fiind primul român care întreprindea un asemenea demers.

„Gaumont“ a furat ideea românilor

Tot în acel an, revista „Rampa“ anunţa că „la noi, maestrul Nottara este pe cale să facă operă patriotică redând Războiul României pentru Independenţă, printr-un film, astfel ca generaţiile de astăzi vor învăţa istoria luptelor de la 1877, iar viitorimii îi va rămâne tabloul viu al vitejiei româneşti“. Anterior, fusese constituită o societate cinematografică a actorilor Teatrului Naţional din Bucureşti, ai cărei membri erau Constantin Nottara, Vasile Toneanu, Nicolae Soreanu, Petre Liciu şi Iancu Brezeanu. Acestora li s-au adăugat, ulterior, Aristide Demetriade, Pascal Vidraşcu şi Grigore Brezeanu. Simţind momentul prielnic, directorul filialei bucureştene a casei de filme pariziene „Gaumont“, Raymond Pellerin, a realizat, pe repede-înainte, cu actori de mâna a doua, un film cu acelaşi subiect, programat să aibă premiera la 29 decembrie 1911. Filmul a fost însă confiscat de prefectul Poliţiei Capitalei în preziua premierei, pe motiv că nu corespundea adevărului istoric, iar ulterior distrus. Grigore Brezeanu a reuşit să-l coopteze în afacere pe Leon Popescu, senator, moşier şi proprietar al Teatrului Liric din Bucureşti, care preia, prin intermediul societăţii „Filmul de Artă Leon Popescu“, finanţarea peliculei. Devizul total, de circa 400.000 de lei, a mai inclus subvenţii din partea Ministerului de Război, care a pus la dispoziţie şi trupele necesare pentru filmarea scenelor de luptă, respectiv a Casei Regale, cei doi suverani, Carol I şi Elisabeta, urmând a fi portetizaţi în film.

80.000 de soldaţi la filmări

Scenariul a fost scris de Petre Liciu, trecut însă în nefiinţă la 1 aprilie 1912, înainte de finalizarea peliculei, în colaborare cu Aristide Demetriade şi Constantin Nottara. Schiţe de distribuţie fuseseră alcătuite încă de la începutul scrierii scenariului, de către Petre Liciu, acesta notând: „Peneş: T. Bulandra; Catrina: T. Barbu; moşul: I. Petrescu...“. Ulterior, Aristide Demetriade a realizat şi el câteva variante, în cele din urmă ajungând la cea finală. Se pare că Demetriade şi-a asumat şi o bună parte din regia peliculei, chiar dacă anumite surse îl indică ca regizor doar pe Grigore Brezeanu. Datorită însemnărilor sale, descoperite în anul 1985, într-un sertar vechi, de pictoriţa Tanţi Demetriade şi istoricul de teatru Ionuţ Niculescu, a putut fi indentificată întreaga distribuţie a peliculei. Astfel, rolul domnitorului Carol I, viitorul rege, a fost interpretat chiar de către Aristide Demetriade, iar doamna Elisabeta a fost jucată de către soţia acestuia, Constanţa. Constantin Nottara a primit rolul lui Osman Paşa. Pepi Machauer, machior al Teatrului Naţional, l-a interpretat pe ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea. Ceilalţi protagonişti ai filmului, Peneş Curcanul şi soţia lui, Rodica, au fost interpretaţi de către Aurel Athanasescu şi Jeni Metaxa-Doro.

Distribuţia a fost completată şi cu nume precum Ion Niculescu (Mihail Kogălniceanu), Ion Dumitrescu (Generalul Cernat), Mihai Vîrgolici (Ion C. Brătianu), Tudor Popescu (adjutantul ţarului), Gheorghe Ciprian (moşul), Ion Merişescu (Carol Davilla), Aristizza Romanescu (o doamnă de la Crucea Roşie), Maria Filotti, Elvira Popescu (ţărănci), Iancu Brezeanu, Aurel Barbelian, Nicolae Soreanu (ţărani) sau Constantin Orologea Generalul Totleben şi mitropolitul). Imaginea a fost asigurată de un operator francez, pe Franck Daniau, asistat, pe parcursul filmărilor, de Nicolae Barbelian şi Gheorghe Ionescu). Filmările, demarate în februarie 1912, au avut loc în Bucureşti şi în împrejurimi (Cotroceni, Herăstrău, Otopeni, Băneasa, Ciurel), dar şi la Brăila, Măcin şi în zona oraşului Turnu Severin.

La filmări au participat şi aproximativ 80.000 de soldaţi, o cifră realmente impresionantă, iar alte surse ale vremii menţionează şi aportul figuraţiei civile. Tudor Caranfil opina, în cartea sa, „În căutarea filmului pierdut“, că regizorul filmului a subapreciat importanţa repetiţiilor de dinaintea filmării. Astfel, figuraţia se prezintă slab, mulţi dintre componenţi uitându-se la cameră şi zâmbind în momentele cele mai dramatice ale acţiunii. Un reportaj din aprilie 1912, găzduit de revista „Furnica“, prezenta câteva evenimente amuzante din timpul filmărilor: „În goana mare, caii se năpustesc sforăind asupra «convoiului turcesc». Ba unii armăsari, neputând fi stăpâniţi la timp, s-au ridicat, nechezând, pe picioarele dinapoi, proptindu-se cu cele dinainte pe coviltirele căruţelor. Înspăimântaţi, «soldaţii turci» au rupt-o la fugă. Cărăuşii, cărora li se recomandase multă «rezistenţă», s-au risipit ca puii de găină, unii ascunzându-se pe sub căruţe, alţii căutând adăpost sub burţile cailor“.

După terminarea filmărilor, în mai 1912, o echipă formată din Leon Popescu, Aristide Demetriade, Grigore Brezeanu, Vasile Toneanu şi Pascal Vidraşcu a plecat la Paris, în căutarea unei case cinematografice care să le developeze bobinele şi să le asigure condiţiile necesare montajului, inserării titlurilor şi verificării finale. Au fost vizitate casele „Gaumont“, „Lux“, „Alter Ego“ şi „Pathé“, în cele din urmă au acceptat oferta casei „Alter Ego“, care a realizat toate operaţiile în perioada iunie - iulie 1912.

Filmul a rulat în cinematografe până în 1914

Înainte de premiera oficială, care a avut loc la 1 septembrie 1912, la cinematograful „Eforie“, s-au realizat proiecţii speciale pentru familia regală, la Castelul Peleş, respectiv la Bucureşti, pentru ofiţerii superiori ai armatei române. Filmul a rulat neîntrerupt 22 de zile la acelaşi cinematograf. Ulterior, a fost prezent pe afiş o săptămână la „Castelul cu Flori“, după care a fost rechemat la „Eforie“. Mai apoi a rulat şi la „Gloria“. În martie 1913, filmul a fost relansat la cinema „Rahova“, cu muzică militară, apoi a continuat să ruleze la „Basarab“ şi „Marconi“. În aprilie acelaşi an trecea iarăşi în centru, la „Grădina Blanduziei“. Ulterior, a mai rulat la „Arenele Romane“ şi la „Gioconda“. În vara lui 1914 îl găsim la cinema „Palace“.

Pentru a prezenta filmul publicului, Leon Popescu a tipărit o broşură bogat ilustrată, totalizând 16 pagini. Aceasta era realizată în spiritul epocii, în care doar numele producătorului conta. Restul echipei era menţionată în două rânduri: „executat cu concursul Armatei Române şi al Artiştilor Teatrului Naţional din Bucureşti“. Momentele esenţiale ale filmului erau prezente în program alături de data exactă la care acestea avuseseră loc în 1877.

Reconstituirea cinematografică a războiului independenţei române exercită o atât de puternică impresie aspura noastră, tocmai graţie faptului că nu a fost tratată sub forma unei drame banale, ci sub aceea grandioasă a învierii unei pagini de istorie (...) Niciuna din întreprinderile marcantile de cinematograf nu a realizat o asemenea operă, căci lipsea şi preocuparea morală şi partea materială, numai cu concursul unei întregi armate fiind posibilă o asemenea înscenare

Emil D. Fagure
în „Adevărul“ (3 septembrie 1912)

Nae Caranfil a spus povestea filmului în „Restul e tăcere“

Pe 7 martie 2008 avea loc premiera filmului „Restul e tăcere“, în regia lui Nae Caranfil, una dintre cele mai scumpe pelicule româneşti realizate după 1990, exclusiv cu finanţare autohtonă (devizul s-a ridicat la circa 2,4 milioane de euro). „E un film pe care-l gândesc de 20 de ani, care a fost una din primele idei de scenarii pe care le-am avut ca tânăr absolvent al facultăţii de film din Bucureşti. Eram la Costineşti, cred că Sergiu Nicolaescu îşi prezenta atunci «Noi, cei din linia întâi», cred, şi în cadrul unei conferinţe de presă el a spus că i-ar plăcea foarte mult să facă un film după scenariul unui tânăr. Şi atunci m-am dus şi i-am spus că am această idee de a face un film după povestea genezei filmului «Independenţa României» şi că mi-ar face plăcere, dacă îl tentează ideea, să scriu eu scenariul şi sa îl facă el. Şi mi-a răspuns: «Tinere, nu te băga în ce nu cunoşti. Astea, filme cu război, filme cu front, asta nu ştiţi voi să scrieţi, lasă-le, scrieţi ceva despre generaţia voastră, despre tineretul ăsta, despre cum vă duceţi la discotecă». Apoi, am scris scenariul, la Bruxelles, în 1988, când am plecat din ţară. Am scris acest scenariu în engleză, din start, pentru că n-avea niciun sens să îl scriu în română şi pe urmă să-l traduc tot eu. L-am scris din plecare în limba engleză, ajungând ca după aproape 20 de ani să-l filmez în română“, povestea Nae Caranfil. În 1994, era gata de a-l realiza, dar cu trei săptămâni înainte de începerea filmărilor, producătorul francez al filmului a dat faliment şi scenariul a fost confiscat, împreună cu o altă peliculă semnată de Nae Caranfil, „E pericoloso sporgersi“.

Apoi, după un an, „Restul e tăcere“ a primit trofeul „Martin & Rossi“ pentru cel mai bun scenariu al anului, la Festivalul Internaţional de Film de la Paris 1995 şi Trofeul „Hartley & Merrill“ - Los Angeles, 1999. Abia în 2006 filmul a fost depus la concursul Centrului Naţional al Cinematografiei, unde a primit finanţare. „Pe o conjuctură legală favorabilă s-a putut face acest film foarte deosebit în peisajul cinematografului românesc“, a mai spus Caranfil. Distribuţia filmului i-a inclus pe Marius Florea Vizante (Grigore Ursache), Ovidiu Niculescu (Leon Negrescu), Mirela Zeţa (Emilia), Sandu Mihai Gruia (Iancu Ursache), Silviu Biriş (Raoul), Alexandru Hasnaş (Carol I), Florin Zamfirescu (Colonelul Guţă) şi Valentin Popescu (Catargiu). 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările