„Din culisele cinematografiei“. Cum s-a luat Dichiseanu la întrecere cu celebrul Belmondo într-o piscină din Beirut

„Din culisele cinematografiei“. Cum s-a luat Dichiseanu la întrecere cu celebrul Belmondo într-o piscină din Beirut

Ion Dichiseanu şi Sara Montiel

Ion Dichiseanu sau „Dichi“, „Dichisitu’“ şi chiar „John Dickson“ pentru prieteni, a împlinit pe 20 octombrie 2018 frumoasa vârstă de 85 de ani,dintre care 60 petrecuţi pe scenele teatrelor, în sălile de concerte şi pe platourile de filmare.

„Parte cu drept de vot din familia frumoşilor nebuni ai marilor oraşe“, aşa cum îl alinta Fănuş Neagu, Ion Dichiseanu este unul dintre actorii fără vârstă ai teatrului şi filmului românesc, care a rămas şi astăzi la fel de iubit de către public, aşa cum era şi în urmă cu patru-cinci decenii. De-a lungul carierei sale, Ion Dichiseanu s-a intersectat cu numeroşi oameni de legendă, precum Orson Welles, Yves Montand, Omar Sharif, Robert Siodmak, Konstantinos Karamanlis sau Evangelos Averoff-Tossizza, în timp ce Sara Montiel i-a fost iubită. A cunoscut-o la Beirut, în vara anului 1965, acolo unde a făcut parte din delegaţia României care a prezentat filmul lui Vladimir Popescu-Doreanu, „Runda 6“. Tot acolo l-a cunoscut şi pe deja celebrul Jean-Paul Belmondo.

„În prima zi de festival nu aveam nimic în programul oficial, aşa că am profitat de reîntâlnirea cu Sir Charles Evans, pe care-l cunoşteam de la Cork, unde fusesem cu filmul «Tudor». Iar el, cu buna dispoziţie care-l caracteriza, a început să mi-i prezinte pe ceilalţi oaspeţi. Pe Omar Sharif, care stătea cel mai mult la soare, pe Odile Versois, sora Marinei Vlady, şi pe Jean-Paul Belmondo. Eram în al nouălea cer. Pe de-o parte era emoţia faptului de a sta de vorbă cu ei, iar pe de altă parte bucuria că le făcea şi lor plăcere să cunoască un actor din România. Pentru că-mi place să înot, i-am invitat pe toţi în piscină, după câteva pahare sunt binevenite câteva «bazine», nu? Până la urmă s-a lăsat şi cu un concurs între mine şi Belmondo, cine face mai multe «lungimi». A câştigat el, fiind mai bine antrenat decât mine, că doar avea piscină şi acasă, în Franţa. La un moment dat m-a întrebat  când rulează filmul în care joc şi i-am răspuns că peste două zile. «Am să vin special», a răspuns. Nu ştia el foarte multe despre noi, dar destinul a făcut ca peste câţiva ani să filmeze în România «Mirii anului II»“, a povestit Dichiseanu.

„M-am şi văzut în omul care rupe lanţuri şi îndoaie fiare, care înşală naivi la cărţi sau la alba-neagra“
Unul dintre filmele de suflet ale lui Ion Dichiseanu este „Căruţa cu mere“, în regia lui George Cornea, care a avut premiera pe 24 octombrie 1983. „Îmi amintesc cu plăcere despre propunerea lui Ginel Cornea. Eram la Buftea, tocmai terminasem nişte postsincroane. «Eşti liber?», mă abordează el direct, cu un zâmbet oarecum enigmatic. Fac slalom, ca de obicei, i-am răspuns, dar pot să-mi fac un culoar. Depinde ce-mi propui. Era vorba despre un film care avea ca subiect lumea unui circ ambulant. Mi-a surâs ideea. Ştiam viaţa circarilor, cu nebunia şi pericolele ei. Chiar am rămas cu o strângere de inimă în privinţa artiştilor de circ după filmările de la filmul lui Alecu Croitoru, «Al treilea salt mortal». De data aceasta nu aveam cascadorii, explozii ori alte nebunii de felul acesta, care să presupună riscul unor accidente. Filmul se numea «Căruţa cu mere». Sub acoperirea că vinde mere din căruţă, personajul principal se oprea în diverse locuri şi improviza diverse numere de circ. Un fel de bâlci de pe vremea bunicilor. Mezat era un personaj inteligent şi plin de viaţă, fără cultură, dar cu intuiţii teribile. M-am şi văzut în omul care rupe lanţuri şi îndoaie fiare, care înşală naivi la cărţi sau la alba-neagra. Un personaj colorat. Nu mai jucasem aşa ceva, era o provocare frumoasă! În rolul iubitei mele din căruţă juca Florina Cercel, o actriţă foarte talentată, care a făcut cu uşurinţă trecerea la un astfel de personaj, după ce se remarcase, la Teatrul Naţional, în roluri de mare forţă dramatică. În film mai jucau Dinu Manolache, care a făcut şi el un rol strălucit, Mircea Diaconu, mucalit ca de obicei, şi Radu Gheorghe, un alt talent excepţional. Asta era trupa. Pe ei îi racolam ca să mă asiste în spectacolele mele improvizate, care alcătuiau povestea acestei ecranizări. Mergeam în căruţa cu coviltir, cu câinele după noi, la umbră, sub căruţă. Viaţă de nomazi. Nu dau eu calificative, dar vă asigur că a fost o peliculă de succes, am simţit-o din plin la premieră“, şi-a amintit actorul.

D.R. Popescu i-a cunoscut pe Savel Pătuleanu şi Petre Dragu

Pelicula ecraniza nuvela cu acelaşi nume a lui D.R. Popescu, care a semnat de altfel şi scenariul. Puţină lume ştie însă că prozatorul s-a inspirat dintr-un fapt real. „Eu am copilărit în Dănceu, un sat din Mehedinţi, acolo am absolvit clasele primare. Într-o vară, pe acolo au trecut nişte circari ambulanţi, venind dinspre Flămânda, pe picioroange. Erau patru. Un bărbat, o muiere şi doi tinerei. Peste ani, la Craiova, într-o frumoasă grădină de vară din centru, cu Lucian Zatti de faţă, şi cu alţi scriitori tineri, m-am întâlnit cu poetul Petre Dragu. Tot discutând despre foametea de după război, am aflat că el era unul dintre puţanteii care veniseră cu circul atunci. Celălalt era Savel Pătuleanu, care atunci lucra la Electroputere. Am vrut neapărat să-l cunosc şi pe el! L-am cunoscut, a doua zi, tot în grădina de vară. M-am plimbat cu el – când ne-am despărţit de comeseni – mult timp în jurul primăriei! Aşa s-a ivit «Căruţa cu mere». În timpul foametei, după război, într-o căruţă, Savel şi Petrică, doi copii, au străbătut satele olteneşti făcând pe circarii! Mezat, şeful, cel care mâna şi caii, îi fermeca punându-le, după fiecare spectacol, în faţă, fericirea de a ajunge circari, adevăraţi artişti! Circarii, doar se ştie, nu îmbătrânesc! Iar foametea, de care nimeni nu poate fi scutit, pe artişti nu-i înfrânge! Când cei patru neînfricaţi circari au ajuns la Craiova, după săptămâni de zile pline de împliniri artistice, şi-au dat întâlnire pentru a doua zi, în zori, să plece împreună la Bucureşti, unde Mezat avea să-i ducă la Marele Circ. A doua zi, în zori, când Savel şi Petrică au ajuns în piaţa de unde trebuia să plece spre împlinirea lor desăvârşită, maestrul Mezat, împreună cu jumătatea sa artistică dispăruseră! Nu i-au mai întâlnit în vecii vecilor! Mezat plecase cu bănuţii agonisiţi în troaca din lada căruţei, iar Petre şi Savel rămăseseră cu utopia Artei Circului…“, şi-a amintit academicianul.

A fost student la Facultatea de Mine şi Petrol

Născut la Adjud, Ion Dichiseanu a făcut liceul în Bucureşti, la „Dimitrie Cantemir“. Ca licean a început să cânte şi să joace în spectacole puse în scenă de echipa artistică a şcolii, iar ulterior a reuşit să intre la Facultatea de Mine şi Petrol din cadrul Politehnicii, în 1954. „A fost dorinţa parinţilor mei. Mie îmi plăcea să recit, să cânt la chitară, aşa că participam la numeroase manifestări studenteşti şi, în cele din urmă, n-am reuşit să rezist ispitei de a da admiterea la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Eu aveam restanţă la chimie organică, dar umblam cu Shakespeare în buzunar. În cercul nostru de studenţi, era unul, Bebe Gaspar, student la drept, care era în amor cu Cristina. Cristina era balerină şi era nepoata marelui George Vraca. Cristina, citind în ziarul «Informaţia Bucureştiului» că se dă examen la Institut, îmi zice: «Ce-ar fi să vorbesc cu nenea Gicu să te asculte, să vadă dacă ai talent?». Vorbeşte Cristina şi a doua zi dimineaţă, merg cu ea la Vraca. «Nenea Gicule, a venit prietenul nostru, hai să-l asculţi». El îşi bea cafeaua. Şi mă întreabă cu vocea lui unică: «Hai dragule, ce ai învăţat?». Şi încep să spun monologul lui Othello. Zice: «Mda! Eu nu mai sunt la Institut, pentru că nu mai mergea liftul şi atunci m-am retras. Dar am să fac o scrioare, pentru că eşti aluat bun». Mi-a făcut Vraca scrisoare, mă duc la Institut: «M-a trimis domnul Vraca, actele mele sunt la Politehnică...». Din 300 de candidaţi - eram 12 pe loc - am intrat al doilea“, a povestit actorul. Ion Dichisesanu  este cunoscut pentru nenumăratele roluri puse în scenă la Teatrul Nottara, numeroase apariţii la teatru TV şi teatru radiofonic, dar şi pentru cele peste 50 de filme în care a jucat. A debutat pe marile ecrane în 1960, în lungmetrajul „Darclée“,  regizat de Mihai Iacob, film inclus în competiţia oficială a Festivalului de la Cannes din anul următor. Ultima apariţie pe marile ecrane datează din 2013, când a făcut parte din distribuţia filmului „Mamaia“, regizat de Jesús del Cerro.

De unde vine de fapt numele Dichiseanu

Ion Dichiseanu este fiu de ceferist şi provine dintr-o familie cu nouă copii. „Şi bunicul, şi străbunicul au fost ceferişti. Sunt născut la Adjud. Tata era din Călăraşi şi, datorită acestui fapt, sunt cetăţean de onoare al oraşului. Străbunicul, pe care îl chema Grigorescu, era din Dichiseni, comună aflată la zece kilometri de Călăraşi. Când s-a dus să-l declare pe bunicul la «Sfat», acolo era un bătrân care nu auzea. Nu ştiu cum i-a sunat lui «Grigorescu, din Dichiseni», că l-a trecut în acte Dichiseanu. Aceasta este originea numelui meu. Tata fiind ceferist la Adjud, a colaborat cu nemţii. În timpul războiului, ei controlau toate căile ferate, iar el trebuia să comunice cu ei. Acest Fritz, sau cum îl chema, de multe ori venea la noi acasă. Mama, în afară de cei nouă copii, se ocupa de multe ori şi de aceşti musafiri. Când România a întors armele, la 23 august 1944, nemţii au îndreptat pistolul spre noi: «Sunteţi prizonieri!» Ne-au urcat într-un vagon, părinţii şi cinci dintre copiii care mai rămăseserăm acasă şi ne-au dus în lagărul de la Salzburg. Am o admiraţie pentru unguri: când am trecut prin Ungaria, staţionam o oră-două, iar ungurii ne dădeau pâine şi apă. Copil fiind, am fost marcat de asta. Apoi, guvernul ungur s-a opus să fim exterminaţi, pentru că eram familii nevinovate, nu eram soldaţi. Când au venit americanii să ne elibereze, ne-au adunat şi au întrebat: «Ce meserie ai?» «Sunt maistru în telecomunicaţii». «Ai patru mii de mărci pe lună». «Ai şi copii?» «Am patru copii». «Atunci ai cinci mii de mărci pe lună». Cine voia, putea rămâne în Germania, ţara trebuia reconstruită. Tata nici nu a vrut să audă. Cred că eu îi semăn lui. Oxigenul meu este publicul de aici“, a povestit actorul. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: