„Din culisele cinematografiei“. De ce a refuzat Nicolae Ceauşescu filmul care trebuia să spună povestea înfiinţării Partidului Comunist Român

Casa de Filme nr. 4 intenţiona să producă un film ambiţios, „Zorii“, regizat de către Alexandru Tatos, despre părinţilor întemeietori ai comunismului românesc. În locul proiectului care a fost respins, se spune, de însuşi Nicolae Ceauşescu, cineastul a primit permisiunea de a-şi completa scurtmetrajul „Patru palme“ cu alte două episoare, rezultând astfel filmul „Secvenţe“.

La aproape zece ani de la realizarea filmului „Puterea şi adevărul“, un nou proiect de lungmetraj în două serii dedicat istoriei Partidului Comunist Român se afla pe masa decidenţilor din cinematografia românească. Iniţiatoarea acestui proiect era Vasilica Istrate, director la Casa de Filme nr. 4, care dorea ca filmul care să spună povestea înfiinţării Partidului Comunist Român să fie gata până în mai 1981, când urma sărbătorirea a 60 de ani de comunism pe meleagurile patriei.

Istrate i-a oferit regia acestui „film-mamut“ lui Alexandru Tatos, care lucrase anterior în calitate de co-regizor la serialul „Un august în flăcări“ şi reuşise apoi să-şi completeze palmaresul cu câteva lungmetraje apreciate: „Mere roşii“, „Rătăcire“ şi „Duios Anastasia trecea“. În jurnalul său, regizorul nota în dreptul datei de 15 iulie 1980: „Mi s-a propus să fac filmul cu înfiinţarea partidului, pe care îl scrie D.R. Am acceptat, pentru că nu mai  e momentul să ţin coada sus şi să fac mofturi. Îmi dau seama câte implicaţii pot fi, dar în acelaşi timp există şi posibilitatea să-mi pregătesc drumul pentru alte proiecte. Vom vedea ce-o ieşi“. Peste alte două săptămâni, Tatos completa: „A fost D.R. în Bucureşti două zile. Am discutat despre filmul cu partidul, am văzut filme, am vorbit cu consilierul istoric. Ce a povestit D.R. despre film - pentru că nu scris încă nimic - e foarte bun. Adică poate fi un film de bună calitate. Mă întreb, însă, dacă le-ar conveni tovarăşilor? În lipsa de decizie de care dau dovadă - pentru că nici ei nu ştiu cum să fie acest film - s-ar putea să aibă şanse, chiar dacă până la urmă nu va fi filmul despre înfiinţarea partidului. Vom vedea... “.

„Ea scrisese, iar el ţinea spatele şi dădea semnătura (prestigiul, influenţa, puterea), un scenariu-mamut despre începuturile Partidului Comunist“

Bogdan Burileanu, fost producător-delegat la Casa de Filme nr. 4, amintea, de asemenea, în memoriile sale publicate pe „LiterNet“: „Vasilica Istrate, instalată director la Casa de Filme nr. 4, avea o afacere comună cu D.R.P.-ul: prieten, prozator şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Ea scrisese, iar el ţinea spatele şi dădea semnătura (prestigiul, influenţa, puterea), un scenariu-mamut despre începuturile Partidului Comunist din România. Rahatul (pardon de expresie) se numea «Zorii», era în două serii, cu un mega-buget... aşa, ca pentru o super-comandă socială, politică şi ideologică. Tot «Sirena» Vasilica l-a ademenit la acest proiect pe Alexandru Tatos. Cum a reuşit? Farmecele ei au fost doar de ordin strategic, dându-i asigurări că, după o asemenea ispravă, va fi văzut «altfel» (adică mult mai bine; nu ca Sergiu Nicolaescu, dar pe-aproape...) de conducerea de partid şi de stat, respectiv de liota de culturnici - cum se numeau activiştii din cultură şi artă, respectiv propaganda de partid şi de stat. Tatos nu era nici Daneliuc, nici Gulea - n-a zis nu. Nici da-ul lui nu cred că a fost prea răspicat... Ori că s-a aşteptat că filmul acela nu se va aproba... ori că, făcut şi cu banii luaţi (regizorii de film erau liberi profesionişti, lucrau pe contract), ar fi rămas cu ei în buzunar... În sfârşit, omul era delicat dar realist, tăcut dar profund... aşa, ca apele adânci şi aparent liniştite. Adevărul e că, cum-necum, el nu a avut filme interzise sau mutilate. Ştia cum să le facă, fără a-şi trăda vocaţia şi demnitatea. Ştia cum să manevreze ca să le treacă cu bine printre colţii cenzurii (Biroul 2, de la etajul al doilea al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste: «Martorii lui Dulea», adică Petru Anghel, Valentin Bâtlan, Oana Serafim - ultima alcătuire a vajnicului colectiv, uşuit în decembrie '89)“.

Scenariul semnat de D.R. Popescu a apărut în decembrie 1980, decepţionându-l pe Alexandru Tatos, care nota în jurnalul său: „A apărut scenariul lui D.R. - «Zorii». Mai slab decât promitea (probabil s-a grăbit să-l termine şi l-a scris cum i-a venit). Premisele, însă, există. Poate ieşi o operă importantă. Cu condiţia să pun mâna serios şi să rescriu scenariul“. În aşteptarea aprobării pentru „Zorii“, regizorul a primit, o lună mai târziu, acceptul Casei de Filme nr. 4 de a realiza un scurtmetraj: „Încă o posibilă veste bună: de curând s-a hotărât ca la Casele de Filme să se facă scurtmetraje. Atunci mi-a venit ideea să propun scenariul meu «Patru palme», motivând că aşa pot să-mi ţin echipa. După câteva ezitări, ieri m-a sunat Vasilica Istrate şi mi-a zis că totul este în ordine: să scurtez scenariul, aşa cum am convenit, pentru că a vorbit cu Hegheduş, care a spus că-mi dă drumul imediat (...) Am revăzut «Patru palme», l-am ajustat pe ici, pe colo, s-a mai scurtat, l-am dus la Casa de Filme şi astăzi va ajunge la Hegheduş. Recitindu-l după atâţia ani - sunt opt de când l-am scris - mi s-a părut un scenariu foarte bun“.

Papaşa: „Numai patru palme ţi-am dat!“

„Patru palme“ spunea povestea a doi figuranţi aflaţi pe unul dintre platourile din Buftea, aşezaţi la o masă de restaurant într-o secvenţă dintr-un lungmetraj cu ilegalişti plasat în interbelic. Cei doi, Marin Iosif şi de Papaşa, la ultimul său rol, descoperă că s-au mai întâlnit în urmă cu mulţi ani. Unul era un comunist ilegalist (Iosif), bătut de un temut agent al Siguranţei, care se dovedeşte a fi chiar cel din faţa sa (Papaşa). „Numai patru palme ţi-am dat!“, recunoaşte la un moment dat Papaşa, după ce negase anterior cu obstinare că l-a bătut pe adolescentul Marin Iosif. Acelaşi Papaşa pomeneşte însă cu respect, în final, numele unui anume Roman, care „n-a vorbit“ şi insinuează, nefiind contrazis de către interlocutorul său, că acesta a fost cel care l-a „vândut“ pe Roman Siguranţei. De altfel, scenariul lui Tatos s-a inspirat dintr-o întâmplare reală, întâlnirea victimă-torţionar având loc în culisele unui film regizat de către Dan Piţa în anii ‘70. „Primele două zile de filmare pentru «Patru palme» au mers bine - nesperat de bine, după ce nu am mai pus mâna pe aparat de 18 luni. Încep să cred că o să iasă un filmuleţ cu totul deosebit, dacă reuşesc să îmbrac povestea celor doi (actorii mi se par bine aleşi şi buni, mai ales Geo Barton) în acel joc artificialitate-realitate pe care-l realizează echipa de filmare. Totul ar putea căpăta un sens mai adânc. Sunt mulţumit şi de felul în care am evoluat ca actor: nu m-am speriat de aparat, am fost destul de natural şi de montat (desigur, urmează să văd materialul, ca să mi se confirme). Să dea Dumnezeu să meargă totul la fel de bine, pentru că greul abia începe...Mă bucură faptul că am lucrat cu poftă - văzându-mă după atâta timp pe un platou de filmare, eram ca un peşte în apă. Am reuşit să termin prima formă de «Zorii». Nu pot să-mi dau seama ce-a ieşit, fireşte, va mai fi încă mult de lucru. Deocamdată cred că am reuşit să pun o oarecare ordine în varza lui D.R. dar mai sunt încă multe lucruri de lămurit, de adâncit, de dus la capăt - multe personaje nu sunt consecvente, altele se pierd pe drum sau au traiectorii incerte. Dar pentru asta mai este timp“, nota Alexandru Tatos în jurnal, în martie 1981.

„Cu «Zorii» cei pecerişti, ai cuplului Popescu-Istrate, lucrurile s-au înfundat greu, dar sigur“

Aprobat într-o formă iniţială în mai 1981, scenariul filmului „Zorii“ n-a mai intrat niciodată în producţie. „Abia căutam să mă montez - atât pe mine cât şi pe colaboratorii mei - că trebuie să fac «Zorii» şi trebuie să-l fac cât mai bine, că iată, în urma unei discuţii la Hegheduş mi-a pierit tot cheful. S-a cerut de sus (probabil zarzavagiul de Ilie Rădulescu) să se strângă materialul într-un singur film. Sunt şi observaţii ideologice: să fie redusă «felia» burgheziei, să se scoată piticul, etc.“, nota Tatos în jurnalul său, în iunie 1981. Se pare că proiectul a primit în ultimă instanţă aviz negativ chiar din partea Cabinetului 1, Nicolae Ceauşescu nefiind dispus ca cinematografia românească să cheltuie o sumă considerabilă pe un film care să vorbească despre Gheorghe Cristescu, zis „Plăpumarul“ şi nu despre el. „Cu «Zorii» cei pecerişti, ai cuplului Popescu-Istrate, lucrurile s-au înfundat greu, dar sigur: Partidul fugea ca de dracul de aspectele jenante. «Pionierii» erau o mână de speriaţi şi oportunişti, majoritatea alogeni, în solda Moscovei. Au jumulit temeinic, fără grabă, scenariul-mamut de vreo 200 de pagini, până n-a mai rămas nimic din el. Konec film, înainte chiar de a începe. Dar asta a durat mult, iar Tatos o presa pe Vasilica Istrate că n-are din ce trăi. Aşa şi era...Contractul s-ar fi semnat doar după aprobarea filmului. Aşa că, strânsă cu uşa şi nedorind să scape «clientul» atât de anevoie peţit, Coana Vasilica s-a descurcat: i-a dat să facă un scurtmetraj! Legea prevedea că debutanţii trebuiau să îndeplinească o asemenea condiţie, Tatos debutase de mult, dar... a mers. Filmul acesta, cu titlul de producţie «Patru palme», avea o lungime absolut imposibilă: 40 de minute. Ce să faci, doar cu atât, într-o sală de cinema? Rămânea Televiziunea, dar...cred că dacă l-ar fi văzut vreun activist pensionar sau chiar Ceauşeştii... se demola TVR-ul, cu turn cu tot. Aşa că, «Zorii» istrato-popescieni apunând definitiv, răsare în peisaj Curtea de Conturi, în persoană! Căci «Palme»-le costaseră ceva parale, chiar dacă nu foarte multe, dar...banii şi pelicula statului, tovarăşi!“, îşi amintea şi Bogdan Burileanu.

„Toţi comuniştii trecuţi la index de regimurile Dej şi Ceauşescu erau doar nişte mărunţi veleitar“

Soluţia găsită? Completarea filmului cu încă două episoade, „Telefonul“ şi „Prospecţia“, care au format împreună lungmetrajul „Secvenţe“. Legătura dintre ele era reprezentată de prezenţa echipei care realiza filmul cu ilegalişti „Fericirea“. Au apărut, cu această ocazie, în propriile roluri, Alexandru Tatos (Regizorul), Florin Mihăilescu (Operatorul), Svetlana Mihăilescu (Pictoriţa de costume), Emanoil Tînjeală (Fotograful), Horea Murgu (Sunetistul) şi Ioana Manolescu (Secretara de platou). Distribuţia celor trei episoade a fost completată cu Emilia Dobrin (Actriţa), Constantin Drăgănescu (Asistentul de regie), Dragoş Pâslaru (Tânărul de la telefon), Mircea Diaconu (Responsabilul de restaurant), Luminiţa Gheorghiu (Soţia responsabilului de restaurant), Geo Barton (Papaşa), în ultimul său rol, respectiv Ion Vîlcu (Marin Iosif). „Ambele «secvenţe» tratau subiecte de planul al doilea, tulburător de autentice dar rămase anonime, spre deosebire de faţada falsă a filmelor aprobate să intre în producţie, apoi, când erau gata - băgate pe ecrane. Pentru stăpânire, parabola era inconfortabil de evidentă, dar... dacă nu s-ar fi făcut că n-o pricep, rămâneau cu filmul în braţe. Aşa că au înghiţit hapul, asta după ce Casa de Filme a întocmit justificări şi completări aduse din condei, în care cioara era vopsită măiastru: chipurile, «Patru palme» n-ar fi arătat mizeria umană reprodusă în malaxorul comunist ci, dimpotrivă: faptul că unii impostori, mărunţi şi neînsemnaţi pentru glorioasa familie a comuniştilor din România, se pretindeau eroi când, de fapt, în eroica perioadă a ilegalităţii, ei fuseseră nişte neica-nimeni, puşi apoi la punct şi la colţ de Tovarăşa Istoria. Asta le-a plăcut culturnicilor - adică, toţi comuniştii trecuţi la index de regimurile Dej şi Ceauşescu nu făcuseră, nu însemnaseră nimic, erau doar nişte mărunţi veleitari. Aşa a apărut, a scăpat şi s-a difuzat această bijuterie cinematografică: fără zgomot, fără cenzură, fără scandaluri. Mai mult, filmul a fost invitat şi la un festival dedicat producţiilor de cinematograf independent din Statele Unite, şi selecţionat pentru păstrare la Muzeul de Artă Modernă din New York“, concluziona Bogdan Burileanu.

Replici celebre

Responsabilul de restaurant: Sunt supărat... Sunt foarte supărat... Ştiţi ce-a făcut?... A plecat ieri dimineaţă la Sibiu, a zis că se duce la coafor şi a venit seara târziu cu o maşină mică!
Scenograful: Cine?
Responsabilul de restaurant: Nevastă-mea! Auzi, să plece de dimineaţă - zice la coafor! - şi să vină tocmai noaptea cu maşina mică. Eram la geam - că nu prea aveam clienţi - şi am văzut tot!...Crede că mă duce ea pe mine? Ştiţi ce-am făcut? Am pus-o să doarmă pe covor şi dimineaţă am gonit-o! Ducă-se unde-o şti!