„Din culisele cinematografiei“. „Porţile albastre ale oraşului“ sau cum şi-au bătut joc cenzorii de scenariul lui Marin Preda

Profitând de absenţa regizorului Mircea Mureşan, plecat cu o bursă în Statele Unite ale Americii, cenzorii au operat mai multe modificări de dialog după finalizarea peliculei „Porţile albastre ale oraşului“, ba chiar au filmat şi introdus o scenă nouă. După plecarea clandestină a actorilor Dumitru Furdui şi Dan Nuţu, s-au operat alte tăieturi, chiar de către Televiziunea Română.

Deşi fusese trecut programat să apară pe marile ecrane în calitate de film aniversar, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la „marea insurecţie naţională armată antifascistă şi antiimperialistă“, „Porţile albastre ale oraşului“ n-a fost nici măcar în faza de proiect doar...o altă peliculă despre 23 august 1944.

În primul rând, scenariul filmului a fost scris de Marin Preda, care-şi marca astfel revenirea în cinematografie după aproape două decenii scurse de când fusese coscenaristul filmului „Desfăşurarea“. „Cu Marin Preda mă întâlneam la Mogoşoaia. Apăruse într-o revistă nuvela «Albastra zare a morţii», o scriitură foarte cinematografică. I-am cerut permisiunea să fac un scenariu, pentru că o vedeam deja într-un film. «Nu. Îl scriu eu. Şi nu schimbi o literă!». Am acceptat entuziasmat, iar pe generic am şi notat ulterior: «film scris de Marin Preda». L-am realizat în vara lui 1973. Filmul spune povestea unei unităţi de artilerie antiaeriană care apără Capitala de bombardamentele nemţeşti, imediat după 23 august 1944. Tragerile le-am filmat pe poligonul de la Capul Midia, având în vedere că tunurile Rheinmetal, excepţionale, nu funcţionează decât cu muniţie de război“, şi-a reamintit regizorul Mircea Mureşan.

„Nu se poate ca un film despre 23 august să fie cu «zarea morţii»“

Totuşi, de ce „Porţile albastre ale oraşului“ şi nu „Albastra zare a morţii“? Explică tot regizorul filmului: „Corneliu Leu, directorul Casei de Filme nr. 4, a decretat că nu se poate ca un film despre 23 august să fie cu «zarea morţii»“. Până să se ajungă însă la denumirea finală, pelicula a mai avut şi alte titluri de lucru: „La o margine de cer“, „Bateria albastră“ şi „O oră de august“. Mircea Mureşan şi-a ţinut promisiunea faţă de Marin Preda, însă scenariul l-au modificat alţii. Aprobat iniţial la 9 iulie 1973, filmul a intrat efectiv în producţie la 1 august, abia după ce decupajul a fost modificat la cererea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, cerându-se, printre altele, „sublinierea unor sentimente antifasciste la comandantul bateriei“. Primul tur de manivelă s-a dat la 13 august, iar filmările, desfăşurate la Bucureşti, Sinaia, Buftea şi Capul Midia s-au încheiat la 23 octombrie. 

Distribuţia i-a inclus pe Romeo Pop (sublocotenentul Roşu), Ion Caramitru (tunarul Şerbănescu), Dumitru Furdui (sergentul Ionescu), Costel Constantin (sergentul Ana), Dumitru Rucăreanu (tunarul Mazilu), Dan Nuţu (tunarul Păun), Viorel Comănici (tunarul Gheorghe), Matei Alexandru (colonelul Caragea), Amza Pellea (colonelul Cristescu), Emilia Dobrin (Mihaela) şi Nucu Păunescu (chelnerul). După încheierea procesului de post-producţie, regizorul Mircea Mureşan a plecat, pe 16 decembrie, în Statele Unite ale Americii, cu o bursă. În lipsa sa, filmul a suferit mai multe modificări. Documentele din dosarele de producţie aflate la Arhiva Naţională de Filme relevă faptul că, la 28 ianuarie 1974, „în urma vizionărilor filmului şi a discuţiilor cu Marin Preda, urmează ca în negativul filmului şi în copiile de lucru să mai fie făcute patru modificări de dialog“.

„Vin din partea Partidului Comunist Român, să stabilim planul de apărare“

Regizorul îşi aminteşte: „Din prudenţă, Corneliu Leu, directorul Casei de Filme nr. 4, a devansat premiera pe 25 martie 1974, deşi convenisem s-o programăm în mai, după ce reveneam din Statele Unite. S-a gândit probabil că, dacă nu mă mai întorc, măcar să fie scos filmul...Dar n-a fost singurul motiv. Când m-am întors, filmul mai rula încă pe la un cinematograf de cartier şi m-am dus să văd copia. După ce Marin Preda ceruse să nu schimb un cuvânt din scenariu, Cornel a conceput şi a filmat, în absenţa mea, o scurtă secvenţă, de minunea politicii: «24 august...La generalul comandant al trupelor de apărare antiaeriană, se prezintă un tip cu ochelari groşi de miop: «Vin din partea Partidului Comunist Român, să stabilim planul de apărare a Capitalei împotriva aviaţiei germane» Şi întinde o hartă pe masa generalului» Asta în timp ce, în film, bateria de la Otopeni ataca deja în disperare avioanele Stukas la decolare...Oricum, filmul a mai fost amputat şi după ce Dan Nuţu şi Dem Furdui au «şters-o» din ţară. M-au chemat să refac montajul, ca să fie şterşi Nuţu şi cu Furdui. Am explicat în scris că nu se poate, că nu poţi elimina pur şi simplu două personaje principale din film. Un anume Bucheru, director, a răspuns în scris că nu admite ca «doi trădători de ţară» să fie arătaţi publicului de ziua naţională. Am insistat să nu fie difuzat filmul, dar acesta s-a dat totuşi. Din fericire, au amputat doar o copie standard, nu şi negativul, aşa că astăzi filmul este din nou întreg“.

„De unde au mai scos ei toate aceste gărzi comuniste?“

Actorul Dumitru Furdui amintea la rândul său, în cartea sa de memorii, „Teatrul în comunism“, absurditatea unor scene impuse brutal de cenzură. „Dintre experienţele cinematografice care mi-au adus la timpul lor unele satisfacţii, pot aminti «Porţile albastre ale oraşului», un film de Mircea Mureşan, după scenariul lui Marin Preda. Din capul locului, trebuie să mărturisesc că eu nu ştiu să citesc un scenariu. O piesă de teatru e altceva, dar un scenariu, cu «secvenţele» sale sau cu «cadrele» şi toţi aceşti termeni, aceste secrete ale scenaristului, care de cele mai multe ori este şi realizatorul filmului, îmi este întotdeauna greu de înţeles la lectură. Mi se pare că autorul se exprimă într-o limbă pe care eu n-o cunosc. Adeseori nu ştiu ce urmăreşte, ce vrea să spună, nu înţeleg caracterele personajelor, nu pot face mereu legătura între succesiunea faptelor, aşa că de cele mai multe ori mă las la voia întâmplării: «Fie ce o fi, am să fac aşa cum mi-o cere regizorul la faţa locului şi ce-o ieşi, treaba lui!». De data asta însă, fiind vorba de un mare scriitor care n-a prea avut treabă cu cinematografia, scenariul era mai mult decât accesibil, am înţeles din capul locului ce am de făcut şi eu şi ceilalţi, ba chiar şi ce va ieşi din această trudă. Era vorba în scenariu despre mult-discutatul moment istoric din august 1944 când, noi, românii, care luptaserăm alături de nemţi împotriva Uniunii Sovietice, a trebuit să întoarcem armele împotriva noastră înşine şi să ajutăm pe fostul şi eternul inamic (...) În arhiva cinematografiei româneşti există un cadru, în care un soldat îmbrăcat în uniformă ţine linia de ochire din poziţia culcat, în spatele unei mitraliere şi lângă el un om civil, un muncitor cu şapcă de postav pe cap, aşezat în genunchi, îi indică soldatului direcţia în care trebuie să ochească. Halal de măiculiţa celui care a făcut pe atunci acel cadru. Acel operator cinematografic nu ştia ce succes va avea cu timpul un asemenea document. Cu asta, domnii comunişti încearcă să ne convingă încă şi acum de existenţa unei gărzi muncitoreşti în ‘44, care alături de armată a înfăptuit actul de la 23 august, iar cu asta soarta României s-a schimbat radical. Cadrul cu pricina a fost proiectat de mii de ori pe ecrane şi la televizor, ori de câte ori e vorba de război şi de comunişti. Eu, personal, l-am văzut de vreo sută de ori. Ei, filmul lui Preda urma să ridice în slăvi aceste gărzi «patriotice», care au jucat un rol atât de «important» în istorie şi erau inexistente în august ‘44. În timp ce filmam, mă întâlnesc cu Marin Preda la Mogoşoaia. De cum m-a văzut, s-a posomorât şi mi-a aruncat o privire plină de înţeles. Ştia că jucam în film. «Îmi spun ei mie cum a fost», izbucneşte Monşer. «Dar ce, eu n-am fost pe front? Ei bine, află că în august ‘44 aveam ordin ca în momentul în care văd un civil înarmat să-l arestez, să-l dezarmez şi să-l predau la comandament. De unde au mai scos ei toate aceste gărzi comuniste?». «Bine, Monşer», am îndrăznit eu, «dar în scenariu le-ai scris dumneata şi nu altul». «Păi dacă mi s-a impus!». «Atunci a cui e vina?». Şi Monşer a dat din mână a lehamite, după care a plecat“.

„S-au făcut tăieturi grosolane în generic“

Despre modul în care a fost efectiv mutilat filmul după plecarea regizorului în Statele Unite a scris şi monteuza Maria Neagu, într-un articol pe care l-a semnat în „România Literară“. „Chiar şi autorităţile se pot autocenzura. Aşa se explică graba cu care s-a petrecut, la 24 martie 1974, premiera filmului Porţile albastre ale oraşului, în lipsa regizorului Mircea Mureşan, aflat cu o bursă în Statele Unite ale Americii. Ne-am trezit mobilizaţi de directorul Casei de Filme, deşi ştiam că spectacolul de gală ar fi trebuit să fie în jur de 23 August. S-a executat la laborator copia de premieră în timp record. De ce? Exista un zvon că regizorul nu s-ar mai întoarce din străinătate şi, pentru a evita probleme de viitor, se lansa deja filmul. M-a surprins atunci scenaristul, în persoana lui Marin Preda, care până atunci n-a fost aproape de echipă. Acesta a onorat cu prezenţa chiar şi matineul de la un cinematograf de cartier, a fost în lojă la gala din centru şi a asigurat banchetul după premieră. Peste ani, citind în «Carnetul de atelier al romanului Risipitorii», relatarea poveştii adevărate, spusă de scriitorul şi avocatul Dinu Bondi, am recunoscut o scenă din filmul «Porţile albastre ale oraşului». Era vorba de scena al cărei final a fost tăiat de cenzură. Notez din textul lui Marin Preda: «23 noiembrie '58. [...] Ehe, trenul dumitale a plecat de mult. Degeaba mai stai, a plecat trenul dumitale. Auzind această veste, omul nostru se uită câteva clipe la cel care vorbise şi la cei care râdeau, scoate pistolul din buzunar şi îi împuşcă pe toţi la rând, ochindu-i cu mult calm şi multă precizie». Eroul scenei, interpretat de Ion Caramitru, vine la gară după ce şi-a găsit familia sub molozul casei bombardate, iar lângă soţie, un alt bărbat. Printre tăieturile cerute de cenzură a fost şi finalul acestei scene, respectiv împuşcăturile. Scena a rămas deci fără final şi finalitate, fiind ciopârţită, în plus, la vizionările de după plecarea regizorului, în ianuarie 1974. În general s-au cerut tăieturi la scene cu violenţă. Ulterior, unele eliminări au fost renegociate de regizor şi s-a refăcut, cât a fost tehnic posibil, montajul iniţial, dar nu s-a putut prea mult. Cenzura filmului «Porţile albastre ale oraşului» a continuat ciudat, în decursul anilor. Pelicula, pornită de la 2.709 metri, se prezenta la televizor, cu ocazia zilei de 23 August, din ce în ce mai scurtă. Se scoteau secvenţele cu doi din eroii principali. Este vorba de scenele în care juca Dan Nuţu, apoi şi Dumitru Furdui, fugiţi în Occident, eliminându-se inclusiv rolul iubitei lui Dan Nuţu, deţinut de actriţa Emilia Dobrin. Filmul a fost mutilat la secvenţele celor fugiţi, s-au făcut tăieturi grosolane în generic. Operaţiunile se executau direct de către televiziune“.

În filmul ăsta sunt unul care ia palme — pe nume Păun Alexandru, soldat recalcitrant, care-şi împuşcă superiorul, apoi fuge la o iubită...Din diverse motive, regizorul a mai vrut o dublă, apoi încă una şi încă una. Seara eram deja umflat! Dan Nuţu actor

2.517.177 de spectatori au urmărit în cinematografe „Porţile albastre ale oraşului“

„Să nu-l jignim cumva pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu“

Monteuza Maria Neagu a povestit şi întâmplări din culisele unui alt film semnat de Mircea Mureşan care a fost cenzurat. „Peste ani, urmărind la televizor Olimpiada din Beijing, mi-am amintit una din primele cerinţe ale cenzurii la filmul meu de debut, ca monteur-şef, «Knock-Out» sau «Pentru un pumn năpraznic», în regia lui Mircea Mureşan. Premiera acestui film a fost la 23 aprilie 1968. Printre alte «indicaţii» ni s-a cerut să eliminăm sigla «C.C.A.» (Casa Centrală a Armatei, fostul nume al CIubului Sportiv «Steaua»), de pe spatele treningului actorului Ovid Teodorescu, în rol de antrenor de box, la o fabrică de dantele. Motivul: să nu-l jignim cumva pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, fost şef la armată şi susţinător aI Clubului C.C.A., înainte de a deveni secretar general al partidului. Asta se întâmpla în 1967, la doar doi ani de la instalarea tovarăşului sus numit la conducerea partidului. Încă nu ţinuse celebra cuvântare din vara lui 1968, în balconul de la CC. Până atunci noi nu prea ştiam ce funcţie are, abia începea să fie cunoscut. Cerinţa mi s-a părut pe cât de absurdă, pe atât de slugarnică şi penibilă. Treningul era autentic. A fost purtat de un fost campion de box şi era patinat de vreme. L-a dăruit încântat actorului chiar antrenorul fostului mare campion. Era pe gabaritul lui Ovid Teodorescu şi s-au filmat multe scene cu el. Am refăcut montajul unor secvenţe, evitând spatele cu treningul. A fost nevoie de filmări combinate, pentru reîncadrarea imaginii, în aşa fel încât să nu se vadă mai mult de o literă şi jumătate. O lucrare tehnică foarte complicată, care a diminuat calitatea imaginii, a costat mult şi a întârziat terminarea filmului. Am suferit, poate, şi pentru că era filmul meu de debut în montaj şi uram «cârpelile» şi improvizaţia. Cariera «Knock-Out» a fost întreruptă brutal din cauza plecării în străinătate a unor actori cu roluri principale, Peter Paulhöffer, Ovid Teodorescu, Elena Caragiu. După regulile de atunci, asta însemna că filmul nu mai avea acces la public“.