„Din culisele cinematografiei“. Motivul incredibil pentru care Nicolae Ceauşescu a dat ordin ca filmul „Dincolo de nisipuri“ să fie scos de pe ecrane

„Din culisele cinematografiei“. Motivul incredibil pentru care Nicolae Ceauşescu a dat ordin ca filmul „Dincolo de nisipuri“ să fie scos de pe ecrane

Nicolae Ceauşescu

Realizată în 1972, ecranizarea romanului „Îngerul a strigat“ de Fănuş Neagu a fost interzisă chiar de către Cabinetul 1 cu numai două zile înaintea premierei programate pe 2 iulie 1973, a ieşit până la urmă pe piaţă la 18·februarie 1974, la insistenţele lui Dumitru Popescu „Dumnezeu“, dar într-o variantă maltratată, pentru a fi din nou pusă la index după ce regizorul Radu Gabrea, aflat împreună cu filmul la Cannes, a rămas în Occident.

„Dincolo de nisipuri“. Paradoxal, unul dintre cele mai apreciate filme româneşti de către străini, dintre peliculele realizate în anii „Epocii de Aur“, este aproape necunoscut publicului din România.

Povestea filmului lui Radu Gabrea a început în 1971, când regizorul se afla la Paris. Avea viză pentru şase luni, pentru a-şi putea însoţi pelicula, „Prea mic pentru un război atât de mare“, la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Nu avea de gând să mai revină în România. Cu doar două zile înainte ca viza să-i expire, a avut însă o revelaţie. „În anul ăla fuseseră multe filme proaste pe ecranele pariziene. Dar atunci, în ziua respectivă, am văzut «Andrei Rubliov», capodopera lui Tarkovski. M-am simţit foarte stimulat şi mi-am zis: «Dom'le, trebuie să plec acasă, să fac şi eu ceva!»“, a povestit Radu Gabrea pentru „Weekend Adevărul“. Proiectul a fost îmbrăţişat imediat de Alexandru Ivasiuc, scritorul aflat la conducerea Casei de Filme nr. 1, şi a intrat în producţie în primul trimestru al anului 1972. Distribuţia era una de vis: Dan Nuţu (dublu rol, Neculai şi Ion Mohreanu), George Constantin (Nae Caramet), Mircea Albulescu (Che Andrei), Emil Botta (Prinţul Ipsilanti), Gina Patrichi (Vetina), Violeta Andrei (Bişca), Vasile Niţulescu (Pavel Berechet), Gheorghe Dinică (Maiorul Ionescu) sau Ştefan Mihăilescu-Brăila (Gheorghe Jinga).

„Romanul pluteşte între vrajă şi durere“

Filmările au avut loc în toamna şi în iarna aceluiaşi an, la Brăneşti şi în zona Brăila. Numărul din noiembrie 1972 al revistei „Cinema“ a dedicat nu mai puţin de patru pagini acestui proiect, sub titlul „O carte excelentă, un film promiţător“. Fănuş Neagu explica cum a reuşit Radu Gabrea să-l convingă să-şi dea acceptul pentru ecranizarea romanului „Îngerul a strigat“. În scenariul pe care l-a scris, romancierul brăilean a cuprins şi câteva date dintr-o nuvelă a sa, „Dincolo de nisipuri“, care a dat şi titlul peliculei. „După eşecuri repetate în film, eşecuri de care nu mă consider în primul rând vinovat, mă hotărâsem să păstrez o foarte mare distanţă faţă de cinematografie. Radu Gabrea, pe lungime de nopţi şi zile, în care de atâtea ori l-am împins cu cotul, cum se obişnuieşte între prieteni, m-a întors la ideea că merită să mai încerc o dată să-mi blestem zilele. Radu a vrut cu tot dinadinsul să facem un film după «Îngerul a strigat», încercare îndrăzneaţă din partea lui, încercare fricoasă din partea mea. «Îngerul a strigat» este cea mai bună carte pe care am scris-o. Am lucrat la ea opt ani şi am cuprins în ea jumătate de secol din viaţa celor dragi ai mei, cei duşi şi cei ce încă trăiesc, toate zilele copilăriei mele, toată dragostea de Dunăre, fuga mea după năluci, toate furtunile nebune consumate în spaţiul inimii mele - şi nu ştiam cum pot să adun un fluviu de întâmplări şi de sentimente într-o nouă poveste care să fie văzută pe pânză, pe distanţă de două ore. Mi s-a părut şi mi se pare şi astăzi că am alungat din pârâul noii povestiri (povestirea cinematografică) multe din episoadele pentru care am cheltuit atâta amar de nopţi pline de chin. Rămân cu impresia că ceva s-a pierdut, ce nu trebuia să se piardă, şi că lucrurile care au intrat în ţesătura povestirii cinematografice le cheamă între coperţile cărţii pe acelea trecute momentan în uitare. Gabrea, care-i atât de pătimaş şi atât de talentat, mă asigură, şi eu cred cu inima după ce am văzut o parte din material, că filmul acesta pe care-l vreau să fie triumful lui Gabrea, mă va lega multă vreme de cinematografie. Dacă va fi o dulce amăgire, vina nu va fi decât a mea. Aş vrea ca în film să nu se piardă halo-ul de vis, de taină şi de melancolie care străbate cartea. Romanul pluteşte între vrajă şi durere, între pierderi, între pământ, între ape - niciodată apă, niciodată pământ - şi filmul va trebui să păstreze, măcar pentru sufletul meu, o lunecare pe sub ferestrele la care cântă morţii şi iarba. Nădăjduiesc că Radu Gabrea m-a înţeles cu ochii lui Dinu Tănase. Aş vrea ca cele trei strigări ale îngerului să rămână intacte, ca trei sigilii de noapte, de floare şi de sânge, pe fruntea unei jumătăţi de secol“, spunea Fănuş Neagu.

„Sper că se vor mai face filme de aceeaşi forţă“

Filmul a fost văzut de către comisia condusă de Dumitru Popescu „Dumnezeu“, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, în februarie-martie 1973, fiind solicitate câteva tăieturi şi refaceri de montaj, dar şi noi filmări de iarnă. Alexandru Ivasiuc se declara entuziasmat de rezultat şi spera că „se vor mai face filme de aceeaşi forţă, unitate de atmosferă şi stăpânire a perspectivei istorice“. Programat să aibă premiera pe 2 iulie 1973, filmul a dispărut de pe afişe chiar în dimineaţa acelei zile, iar pe ecranul cinematografului „Scala“ a fost proiectat în schimb „Paraşutiştii“, realizat de Dinu Cocea. Ce s-a întâmplat? În perioada 26-30 iunie 1973, Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită oficială în Republica Federală Germană, la invitaţia preşedintelui Gustav Heinemann. Ceauşescu spera să stabilească o relaţie personală, amicală, cu cancelarul Willy Brandt, scrie în memoriile sale Erwin Winkler, ambasadorul Republicii Federale Germane la Bucureşti în anii '70.

„Ce-i cu rahatul ăsta?!“

Ceauşescu ţintea avantaje economice - credite cu dobânzi cât mai mici, investiţii germane în industria din România cât mai substanţiale, facilităţi vamale pentru exporturile româneşti cât mai multe. A cerut un credit cu dobândă mică şi clauza naţiunii celei mai favorizate. N-a obţinut acest lucru, motiv pentru care conform lui Winkler, „liderul român a afişat o mină posacă pe tot parcursul vizitei“. Întorşi în ţară, Nicolae şi Elena Ceauşescu urmăreau la televizor reportajele realizate despre recenta lor călătorie. Un trailer cu ţărani strigând confuz după dreptate însă le-a atras atenţia. „Cu câteva zile înainte de premieră, care era programată într-o luni, m-am dus la Televiziunea Română, la prietenul meu Doru Udrescu. Nu vreau să vorbesc prostii, dar m-a mâncat undeva să mă duc cu trailer-ul filmului. Pentru că Violeta Andrei, nevasta ministrului de externe de-atunci, Ştefan Andrei, se apucase să spună peste tot că «Tovarăşul Dumitru Popescu a văzut filmul şi i s-a părut extraordinar, îl va sprijini să ajungă peste tot în lume». Auzind asta, eu, innebunit de bucurie, am luat la subsuoară trailer-ul şi am alergat cu el la televiziune. Udrescu mi-a zis că nu prea se poate, că trebuie dată vizita tovarăşului. L-am implorat. «Du-l la cenzură, să-ţi spună ştampila, şi o să încerc să ţi-l dau». Eu n-aveam televizor acasă, am dormit liniştit duminică. Când m-am dus luni la Casa Scânteii, să iau invitaţiile pentru premieră, toţi erau palizi şi verzi: «Tovarăşul a văzut filmul şi l-a oprit!». Ce se petrecuse între timp? Cei de la televiziune au difuzat promo-ul în neştire, Ceauşescu, supărat că nu-i ieşiseră ploile prin Germania, a tot văzut reclama mea şi s-a supărat foc. Trailerul includea imaginile cu ţăranii asediind castelul Prinţului Ipsilanti. L-a întrebat pe Popescu-«Dumnezeu»: «Ce-i rahatul ăsta?» I se păruseră nişte sălbatici ţăranii din film, deşi chiar asta s-a întâmplat în 1945, nu mai e niciun secret. Calm şi elegant, Popescu i-a spus că e un film foarte bun, pe care l-a aprobat. Ceauşescu a cerut să-l vadă în acea seară şi l-a oprit!“, a povestit regizorul Radu Gabrea.

Turneul lui Ceauşescu în ţările arabe, prilejul perfect pentru premieră

Abia în septembrie 1973 s-au reluat discuţiile despre film la nivelul conducerii cinematografiei, Dumitru Popescu cerând „clarificarea mesajului filmului, definirea socială a personajelor, pentru a evita impresia de acţiune anarhică a maselor ţărăneşti“. Copia modificată a fost gata în decembrie, aşteptându-se un moment favorabil lansării. Acesta a apărut la 18 februarie 1974, în condiţiile în care Nicolae Ceauşescu era plecat în perioada respectivă din ţară, el efectuând între 12 şi 21 februarie un turneu în Libia, Liban, Siria şi Irak. „După zeci de «tocmeli» cu Popescu, care vânduse deja filmul în străinătate şi rămăsese încărcat cu o sumă enormă, motiv pentru care era obligat să-i dea drumul pe piaţă, m-a chemat într-o zi la Buftea. M-am dus acolo, s-a terminat proiecţia, Popescu s-a întors către mine şi mi-a zis: «Săptămâna viitoare, luni, puteţi să faceţi premiera?» Toţi cei din jur au spus că nu se poate. Am zis: «Da, tovarăşe Popescu, fac premiera luni!» El ştia de plecarea lui Ceauşescu şi s-a gândit să scoată filmul, iar dacă cumva i-ar fi reproşat ceva la întoarcere, putea să-i răspundă: «Vă raportez cu supunere, filmul a fost corectat». Era foarte puţin probabil ca el să mai ceară ca să-l mai vadă încă o dată. Aşa, filmul a ieşit pe piaţă, Popescu a scăpat de banii din gestiune, iar succesul a fost «nebun». Şi de public, şi de critică. După ceva timp, mi-am luat inima în dinţi, l-am luat cu mine pe Fănuş Neagu şi ne-am dus amândoi la tovarăşul Popescu, cu rugămintea să trimită filmul la Cannes. A fost de acord. I-am spus apoi: «Nu cred că ar fi bine ca filmul să meargă acolo fără mine. Am fost şi cu celălalt film, mi-am făcut relaţii, mă ştiu ziariştii». Şi mi-a dat voie să merg“, a rememorat Radu Gabrea.

„Fetelor, cumpăraţi-vă pantofi...“

Pe Croazetă, unde „The Conversation“, filmul lui Francis Ford Coppola, a cucerit
„Palme d'Or“, „Dincolo de nisipuri“ a rulat în cadrul „Quinzaine des Réalisateurs“, deşi a fost „în cărţi“ pentru secţiunea oficială până în ultimul moment. „Când am fost sigur că filmul avea să intre în concurs, le-am scris actriţelor care jucau în el, Ginei Patrichi şi Violetei Andrei: «Fetelor, cumpăraţi-vă pantofi, c-o să urcăm pe covorul roşu»...Dar în ultima zi filmul a fost deviat spre «Quinzaine des Réalisateurs», ceea ce însemna, oricum, o victorie. Cronicile au fost extrem de favorabile, Mira şi Antoin Liehm din Los Angeles considerându-l chiar «cel mai important film românesc al anilor ’70»“, şi-a reamintit Radu Gabrea, nu s-a mai întors în România după terminarea festivalului, alegând să se stabilească în schimb în Republica Federală Germană, deşi acasă îl aştepta proiectul „Jocul cu moartea“, după romanul omonim al lui Zaharia Stancu. „Era totul aprobat, urma să intru în producţie. De la Cannes trebuia să mă opresc în Iugoslavia, pentru prospecţii“, şi-a reamintit cineastul, care gândise o distribuţie cu Toma Caragiu şi Mircea Diaconu ca protagonişti. Filmul a fost făcut de către Andrei Blaier şi a ieşit pe piaţă cu titlul, „Prin cenuşa imperiului“, cu Gheorghe Dinică şi Gabriel Oseciuc în rolurile principale.

„Dincolo de nisipuri“ a fost vizionat de 886.922 de spectatori în cele câteva luni în care a rulat în cinematografe. După fuga lui Radu Gabrea, nicio referire la această peliculă n-a mai fost permisă, el fiind reluat pe micile şi marile ecrane abia după 1990. În urmă cu doi ani, Radu Gabrea a realizat şi o versiune nouă a peliculei, necenzurată. „Am scos tot comentariul personajului lui Ernest Maftei, comunistul Titi Şorici, care mi-a fost impus de către tovarăşul Popescu, pentru că altfel nu se putea scoate filmul. Acum, povestitor este Che Andrei, personajul lui Mircea Albulescu. Varianta aceasta este mai aproape de ceea ce intenţionasem eu iniţial. Nu e însă o variantă perfectă, pentru că circa 30% din ce-am filmat eu s-a tăiat. Şi prima versiune, care trebuia să iasă în 1973, a avut maltratări. Acum există două versiuni la Arhiva Naţională de Filme, una mai tăiată ca alta. Eu am folosit-o pe cea mai puţin tăiată ca să refac filmul“, a explicat Gabrea.

„Bă, te arunci în apă sau eşti balegă?“

„Dincolo de nisipuri“ a fost ultimul film în care a jucat Andy Herescu, tânărul chipeş care fusese transformat într-o vedetă de Sergiu Nicolaescu, care-i oferise rolul lui Cotyso, fiul lui Decebal, în „Dacii“. În pelicula lui Gabrea, Herescu a intrat în hainele lui Neicu Jinga, zis „Îngerul“, celebrul hoţ de cai care se ascundea prin Balta Brăilei. „Cea mai bună secvenţă a fost moartea mea din final. Apar ăia de Bobotează, toţi borfaşii, şi cel care scotea crucea din apă era iertat. Pentru că-i curtam fata, primarul îi face semn unui borfaş să mă omoare când ne aruncăm după cruce. Am filmat pe gheaţă, la Buftea. Era groasă de 25 de centimetri. Se făcuse o copcă. Aliniaţi, borfaşii, preoţii, toţi acolo. Asista şi Amza Pellea la filmare, împreună cu Tony Richardson, care venise din Anglia. Şi Amza vine la mine şi-mi spune: «Bă, nu fi tâmpit, nu te arunca în apă, că-ţi crapă inima!». A venit pe urmă Doru Năstase şi mi-a zis: «Bă, te arunci în apă sau eşti balegă?». Atunci mi-am zis, fie ce-o fi, şi m-am aruncat!“, a povestit Herescu într-un interviu.

Dinică: „Dragă Radule, Violeta nu se sperie de Calic?“

Numărul din noiembrie 1972 al revistei „Cinema“ a găzduit şi un reportaj de atmosferă de pe platourile de filmare, „Vine furtuuna“, scris chiar de către actorul Dan Nuţu. Ca de obicei, Gheorghe Dinică a fost în mare vervă. Redăm pe această cale câteva dialoguri spumoase dintr-o secvenţă filmată în „Casa Caramet“, cu Dan Nuţu, George Constantin, Emil Botta, Gheorghe Dinică, Violeta Andrei şi Ştefan Radoff în prim-plan.

- «Calicu', vântul sărăciei...»
- He, he, furtuna vine oricum, dar fără Marinuş Moraru nu se joacă! He, he!
- Hai, mă, Gigi, dă-o dracului! Reluăm! Totul de la capăt!
- Dragă Radule, iartă-mă, Violeta nu se sperie de Calic?
- Hai , mă Gigi, ce vrei de la mine? Când o să vină, o să se sperie şi ea. La locuri! 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: