„Din culisele cinematografiei“. Cum l-a trimis regizorul Mircea Daneliuc pe marele actor George Constantin „la plimbare“ pentru că nu şi-a ras mustaţa

„Din culisele cinematografiei“. Cum l-a trimis regizorul Mircea Daneliuc pe marele actor George Constantin „la plimbare“ pentru că nu şi-a ras mustaţa

Mircea Daneliuc

„Croaziera“, unul dintre cele mai apreciate filme româneşti din toate timpurile, fusese scris special pentru George Constantin, însă un mic incident petrecut între el şi regizorul Mircea Daneliuc l-a determinat pe acesta din urmă să-i ofere rolul titular lui Nicolae Albani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ca şi „Directorul nostru“, „Croaziera“ lui Mircea Daneliuc a fost trecut pe linie moartă şi oprit de la difuzare în reţeaua cinematografică abia după apariţia sa pe marile ecrane, deşi multe dintre aspectele sale „problematice“ puteau fi desluşite încă din lectura scenariului. Sub pretextul unei excursii pe Dunăre organizată ca premiu pentru tineri fruntaşi în muncă, „Croaziera“, al cărui titlu de lucru a fost chiar „Excursia“, radiografiază acid societatea socialistă românească.  Producţie a Casa de Filme Nr. 3, alături de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, Biroul de Turism pentru Tineret, „Croaziera“ a avut premiera la cinematograful bucureştean „Scala“, la 13 aprilie 1981, fiind primit foarte bine atât de public, cât şi de critica de specialitate. Mircea Daneliuc scrisese scenariul avându-l în minte pe actorul George Constantin pentru rolul tovarăşului Proca, conducătorul excursiei. De altfel, cei doi discutaseră şi se puseseră de acord asupra tuturor detaliilor, episodul fiind relatat pe larg în romanul autobiografic „Pisica ruptă“.

„Cum adică are mustaţă?“

„Stăteam de vorbă mai mult prin parcuri, ne plăcea aerul curat, dacă poţi găsi asta într-un parc, şi era plăcut. Tocmai termina ceva epopeic, «Burebista» mi se pare, avea barbă şi mustăţi platinate. Actorii, oricât de mari ar fi, sunt flataţi când intră pe partitura unei personalităţi. În general, sunt cele mai fade roluri, dar au, nu ştiu de ce, sentimentul că fac ceva important. A trebuit să-l aştept, pentru că pendularea între două filme era exclusă. «Nici vorbă», îmi spunea, «Ăia filmează undeva prin Ardeal, tu pe Dunăre, nici vorbă!». «Dar părul ăsta de pe faţă îl dăm jos, nu?» «Sigur! Mai am vreo trei săptămâni». În noaptea dinaintea primului tur de manivelă, ca să folosesc o expresie tocită, dar cu care lumea-i deprinsă, mă întorceam de la un festival din Pula (...) Mă îndreptam spre Calafat şi încă nu presimţean demenţa în care urma să intrăm. Aici, în lipsa mea, serbare câmpenească! Despachetau, îşi smulgeau păturile, unii se întinseseră în iarba prăfoasă, alţii agrementau fetele cu bărcile. Erau de neoprit. Peste puţin timp, când urma să înceapă calvarul, aveau să constate că Dumnezeu nu bate niciodată cu băţul! «A venit George!», îmi spune secundul. «S-a cazat?» «I-am dat cabina căpitanului» «Spune-i că la cinci încep repetiţia» «Are mustaţă...» Mă privea galeş, aşteptând să vadă când mă apucă fandaxia. «Cum adică are mustaţă?» «...» «Am stabilit cu el, şi-o rade! Cheamă-l la repetiţie» «Vrea să vorbească întâi cu tine»“, povestea Mircea Daneliuc în paginile cărţii sale.

„Nu pot, arăt ca un cur!“

Regizorul a aşteptat totuşi să se facă ora 17.00 şi a început repetiţiile. „Avea, într-adevăr, o mustaţă scurtă, adusă la culoarea strămoşească, burebistiană, blonduţă. Citeam textul şi ne făceam amândoi că plouă, nu ştiam cum să-l apuc. Artist mare, lucru jenant...La un moment dat, întrerup şi-l iau brusc: «Ce faci cu mustaţa aia?» «Păi, tocmai voiam să vorbim...» «N-am vorbit?» «Ba da, dar fără mustaţă arăt ca un cur» Mi-a zis-o verde şi aştepta contra. «Stai, George, cum adică? Faci un rol, nu?» «Da, dar arăt ca un cur. Uite la faţa mea!» «Şi mustaţa aia ce-ţi dă?» N-a fost o întrebare prea inspirată. L-am simţit că se cabrează. «Dacă vrei, bine. Facem un activist aşa, cu mustaţă»  «Din ăştia ai mai făcut. George, eşti actor mare! Ce aştepţi, să-ţi scrie pipiţele din liceu? Eşti mai fatal?» «Nu pot» «De ce nu mi-ai spus la Bucureşti? Îmi spui aici, înainte de filmare, ca să mă bagi în corzi? Am vorbit despre asta sau n-am vorbit?» «Am vorbit, dar nu pot. Dacă vrei, renunţ!» «Cum să renunţi? Şi eu ce fac cu toată flota asta? Costumele-s făcute pe măsura ta» «Nu ştiu, tu hotărăşti» «George, te rog frumos, e un moft» «O fi, dar nu pot. Mai bine o dăm naibii. Îmi fac bagajul» Plusa...Să renunţ mi se părea o catastrofă. Ştia că nu pot s-o fac. Orice film se construieşte pe actorul principal. Curg deja banii, cum să mă opresc? Pe cine să iau în loc? Trebuie început totul de la zero. Doamne, în ce intru?! Dar nici cu mustaţa aia nu se putea. «Tai-o, domnule, e o copilărie» «Nu» «Bine, hai să nu hotărâm acuma. Vin după o oră. Gândeşte-te, e păcat!» (...) Când am revenit, mă aştepta cu bagajul făcut. Juca tare. «Ei?» «Nu!» M-am enervat brusc. Am ieşit din cabină şi m-am urcat pe punte. «Unde-i şoferul? Să-l ducă pe domnul Constantin la gar㻓, a mai scris Daneliuc.

„A jucat tot filmul fără să ştie când e filmat“

În ciuda atitudinii sale ferme şi curajoase deopotrivă, în condiţiile în care George Constantin era totuşi o vedetă de prim rang a cinematografiei autohtone, iar graficul filmărilor era deja imposibil de modificat, în condiţiile în care se cheltuiseră bani grei din bugetul filmului pentru închirierea navelor de la NAVROM, Mircea Daneliuc nu avea o variantă de rezervă pentru rolul tovarăşului Proca. Totuşi, l-a sunat pe Nicolae Albani, cu care realizase câteva probe la Bucureşti. „«Poţi?» «Dacă zici...» «Poţi sau nu?» «Cred că da!» «Ai două sacoşe mari?» «Găsesc» «Umple-le cu tot ce ai prin dulap şi ia primul tren» «Când e filmarea?» «Mâine!» Mie când am spus asta, mi s-au muiat picioarele. El nu ştiu ce-a avut. A apărut dimineaţă. Nu l-am aruncat imediat pe platou, i-am dat câteva ore să-şi vină în fire. Regretam rău, l-am ascultat citind şi, imediat după prânz, am ales o secvenţă uşoară ca să-i dăm drumul. Dumnezeule! A fost un coşmar. La repetiţii mai era cum era, dar când auzea camera şi pe Vasilica clămpănindu-i scândura în faţă, se bloca total, uita totul, mă privea chiaun şi începea să se bată cu pumnii-n cap: «Sunt un bou!» (...) Dar am băgat de seamă că avea şi repetiţii bune. Cât n-auzea comenzile şi nu vedea clacheta, totul era aproape normal. Vasilica m-a luat deoparte: «De ce nu-l furi în repetiţii?» Am acceptat imediat. Aş fi acceptat orice. Mai greu era cu sunetul sincron, dar, până la urmă am dibuit un fel de a-l marca. Băteam din palme, pocneam din degete, cred că Albani mă credea ţicnit. În felul ăsta, am răzbit-o. Albani a jucat tot filmul fără să ştie când e filmat. Pentru că lucram şi curat! La urmă ne prefăceam că turnăm de-a binelea, ca să nu-şi facă omul impresie proastă“, şi-a amintit Mircea Daneliuc. 
Din distribuţia filmului au mai făcut parte Tora Vasilescu (Lili), Maria Gligor (Lala), Paul Lavric (Velicu), Ioana Manolescu (Crenguţa), Mihaela Juvara (Viorica), Adriana Şchiopu (Rodica), Florin Tănase (Florea), Mario Podoleanu (Filip) şi...Mircea Daneliuc (Marin Vlad).

„Asta-i viaţa tineretului de azi?“

În mod paradoxal, filmul lui Mircea Daneliuc a fost „reevaluat“ de către cenzori la mai bine de un an de la premieră. „Croaziera“. În lumea cinematografiei circulă o bârfă potrivit căreia Eugen Barbu ar fi fost cel care ar fi depus un memoriu extrem de critic la adresa filmului, la Comitetul Central, în care a menţionat şi faptul că aluziile la „Tovarăşul“ Nicolae Ceauşescu ar fi mai mult decât evidente. Monteuza Maria Neagu îşi aminteşte: „Vestea am primit-o pe 10 noiembrie 1982, când lucram cu Mircea Daneliuc, în cabina de montaj, la «Glissando». Ni s-a comunicat atunci că urma să se vizioneze «Croaziera» de către Comisia Ideologică a Comitetului Central, la Studioul Sahia, chiar în după-amiaza aceleaşi zile. N-au lipsit nume ca  Dumitru Popescu - «Dumnezeu», Ilie Rădulescu, Petru Enache, Ion Traian Ştefănescu. După vizionare, când s-a aprins lumina, au început: «Asta-i viaţa tineretului de azi? Tin toată ţara ne vin proteste! Aşa vorbeşte tineretul nostru? Tineretul nostru nu are aspecte pozitive?... Ce-i jocul ăsta cu lingura? Cine sunt ăia doi?» Mi-am amintit atunci de modificările cerute la vizionările de aprobare dinainte. Nu erau de fond. S-a tăiat destul de puţin şi filmul a rămas aşa cum a fost gândit, inclusiv micile «şmecherii» pe care le-am făcut în complicitate cu montajul negativ, detaliu de pe punte cu «burta», «găurile negre», de exemplu. Oricum nu puteau fi descoperite decât de cineva apropiat din echipă sau de la Casa de Filme. Ştiam de invidia colegilor de breaslă, de posibile delaţiuni, care pot conduce la revizuirea unor lucrări, la cenzurarea şi oprirea filmului. Şi într-adevăr, filmul a fost tras pe linie moartă după acea nouă vizionare“.

Maria Neagu şi-a amintit şi un moment inedit pe care l-a trăit la finalul anului 1980, când terminase deja montajul filmului. „Era între Crăciun şi Anul Nou, şi dimineaţa, la prima oră, am mers în sala de vizionare de la laborator, în studiourile din Buftea. La copia standard cu «Croaziera» trebuia să controlez o bobină refăcută, pentru a o înlocui în copia standard, «vândută» deja şi care se găsea la România-Film în Bucureşti. Fiind vizionare tehnică, pe unul din cele două ecrane se vedeau imagini brute, fără sunet, cu mesajul lui Ceauşescu de Anul Nou. La început masa cu microfonul, apoi un «tovarăş» se aşază pe scaunul prezidenţial şi verifică dacă totul e în ordine. Pe urmă începe discursul, cu opinteli, cu întreruperi şi reluari, doua unghiuri puţin diferite, oricum greu de legat la montaj. În paralel, pe celălalt ecran, la «Croaziera», scena cu «lingura». Tot pe un ecran TV, un bărbat vorbeşte, sunetul e închis, nu se aude ce spune. În mâna unui tânăr legat la ochi, lingura se mişca în râsetele uteciştilor. Râsete şi în sala de proiecţie şi comentarii la ecranul cu discursul. Te aşteptai parcă ca «lingura» să se mute pe ecranul de alaturi, la Ceauşescu. M-am îngrozit la gândul că ar fi putut fi pe aproape şi vreun «tovarăş», care ne-a aprobat destul de uşor acest film incendiar“, a povestit monteuza.

Surpriza−surprizelor sunt numele noi pe care regizorul le lansează. Nicolae Albani are o halucinantă sinceritate a duplicităţii. El pronunţă diplome cu accentul pe o, poartă scobitoarea-n dinţi, se-nfurie uşor şi este deopotrivă de convingător şi când spune albă şi când spune — despre acelaşi lucru — neagră. Frica capătă la el un frison tragic care nu-l face simpatic, nu ni-l apropie, dar îl face din obsedat, obsedant!
Ecaterina Oproiu
în „România Liberă“ (1981)

Înfăţişând faţada optimistă, zâmbitoare, a unei simbolice excursii, filmul lasă să se vadă dedesubuturile — meschinăria, precaritatea participanţilor, oportunismul, poltroneria îndrumătorilor — şi, fără a schimba un accent, dar şi fără a evita notele false, zgrunţuroase ale realităţii, face să se vadă provincialismul, deriziunea idilismului
Romulus Rusan
în „Filmar“ (1984)

Sfârşitul certei lui Proca cu nevasta este demenţial în gratuitatea lui explicită („Te-am înşelat cu Vali şi cu Luminiţa Dumitrescu, de trei ori cu Vali şi de patru ori cu Luminiţa”)
Valerian Sava
în „Noul Cinema“ (1993)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: