„Din culisele cinematografiei“. Cum l-a adoptat celebrul Jean-Paul Belmondo pe câinele Nae, un maidanez buftean

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Prezent în România, în vara anului 1970, pentru a filma superproducţia „Les Mariés de l'an II“ („Mirii anului II“), un „western à la française“, Jean-Paul Belmondo n-a plecat cu mâna goală, ci însoţit de Nae, un patruped care se aciuase pe lângă Studioul Cinematografic „Bucureşti“. Rebotezat Béquille (Cârjă), câinele i-a fost prieten credincios lui „Bébel“, aşa cum e alintat actorul în ţara sa natală, timp de paisprezece ani.

La începutul anului 1970, producătorul francez Alain Poiré de la „Gaumont“ a bătut palma cu ştabii cinematografiei româneşti pentru realizarea, în cadrul Studioului Cinematografic „Bucureşti“ a peliculei „Les Mariés de l'an II“ („Mirii anului II“), în regia lui Jean-Paul Rappeneau, un film de aventuri pe fundal istoric, plin de umor, cu acţiunea plasată în timpul Revoluţiei Franceze şi imediat după aceasta.

În afacere a fost inclusă, în calitate de coproducător, şi societatea „Rizzoli Film“ din Roma. Distribuţia a inclus numai actori de primă mână, precum Jean-Paul Belmondo, Marlène Jobert, Sami Frey, Laura Antonelli, Michel Auclair, Pierre Brasseur, Patrick Préjean sau Mario David. Filmările exterioare au loc în vara anului 1970 la Braşov, Feldioara şi în împrejurimi, precum şi în Bucureşti. Filmările din studiourile Buftea au utilizat platoul exterior construit pentru filmul lui René Clair, „Serbările galante“, care fusese folosit şi de Sergiu Nicolaescu la „Dacii“ şi „Mihai Viteazul“. Pe lângă pleiada de actori francezi, câţiva interpreţi români au fost distribuiţi de Jean-Paul Rappeneau în roluri episodice în filmul „Mirii anului II“: Matei Alexandru, Şerban Cantacuzino, Constantin Băltăreţu, Marius Pepino, Simion Negrilă, Sabin Făgărăşanu, Alexandru Lungu, George Mihăiţă, Geo Costiniu şi Julieta Szöny.

„În locul acelei corcituri, oficialii erau gata să-i ofere un animal splendid“

Pentru Jean-Paul Belmondo, care era o vedetă de talie mondială încă de atunci, cele şase luni petrecute în Republica Socialistă România n-au fost tocmai uşor de suportat. Însă „Bébel“ îşi aminteşte cu plăcere de numeroase întâmplări amuzante de pe platourile de filmare, a căror protagonist a fost. O dovedeşte din plin biografia sa oficială, „Belmondo“, scrisă de Philippe Durant, care conţine numeroase pagini dedicate periplului buftean al actorului. Puţină lume ştie însă că Jean-Paul Belmondo n-a plecat din România cu mâna goală, ci însoţit de un câine de care s-a ataşat foarte mult în perioada filmărilor la „Mirii anului II“.

„Majoritatea exterioarelor au fost filmate în pădurile din Carpaţi. Acolo, într-o dimineaţă, Jean-Paul a descoperit un câine prins într-o cursă pentru lupi. L-a eliberat şi l-a îngrijit, dar nu i-a putut salva laba rănită. În zilele următoare, câinele, umblând pe trei picioare, a însoţit echipa de filmare în toate deplasările sale. Când suna pauza de masă, animalul se lipea de Belmondo şi nu mânca decât din mâna lui. Înţelegând că animalul ar fi murit fără el, Jean-Paul şi-a manifestat intenţia de a-l lua la Paris. Aflând vestea, autorităţile române s-au împotrivit. Dacă domnul Belmondo dorea să ia un câine din România, nicio problemă! Dar, în locul acelei corcituri pe trei picioare, oficialii erau gata să-i ofere un animal splendid, de rasă, cu blană lucioasă. Însă Jean-Paul nu a cedat şi s-a străduit să le explice că el nu avea nicio vină, câinele îl alesese pe el şi nu invers. Până la urmă, a reuşit să ducă animalul în Franţa, unde l-a botezat, pur şi simplu, Béquille (n.r: Cârjă). În felul acesta a început o prietenie formidabilă, care a durat vreme de paisprezece ani“, scria Philippe Durant în paginile cărţii sale.

„Nae a cucerit-o la repezeală şi defila prin faţa studioului între două vedete“

Povestea este confirmată şi de Constantin Pivniceru, director general al Studioului Cinematografic „Bucureşti“ între 1970 şi 1989, însă varianta sa este uşor diferită. „Într-o zi de primăvară, cu parfum de clorofilă proaspătă şi dăngănit de clopot dinspre biserica din sat (eram în preajma Paştilor), am avut o surpriză plăcută şi totodată stânjenitoare. Pe uşa dinspre sala de şedinţe intrase în biroul de conducere al navei cinematografice un căţel, ca să-l dezmierd, mai pe şleau, un ditamai exemplarul matur, bălţat, zburlit, un maidanez în toată puterea cuvântului în concepţia de astăzi. M-a privit, a dat din coadă în semn de bună ziua, politicos de altfel, şi s-a aşezat pe burtă pe covorul persan. Eram vădit încurcat. Pe de o parte, mare iubitor de câini, simţeam o nevoie imperioasă să-l mângâi, pe de alta, atmosfera austeră a biroului directorial era compromisă de un patruped certat cu arta şi eticheta. Mă întrebam, dacă deschide cineva uşa, cu spaima aceea când eşti surprins în condiţii nu tocmai onorabile? Ei, acum, fie ce-o fi. Am chemat secretara, i-a dat de băut, l-a servit cu biscuiţi şi l-a condus ceremonios afară pe balcon. Poate l-a şi şutuit. Şi, stupoare! A doua zi, la 8.30 dimineaţa, ora mea de serviciu, «individul» era prezent la datorie. Femeia de serviciu i-a zis Nae şi Nae a rămas. Devenisem apropiaţi. Înţelesese importanţa rangului directorial şi stătea la picioarele mele, pitit în spatele biroului luat de la Palatul Ştirbey, o piesă sculptată în lemn de trandafir, aşa, ca să se ştie, că obrazul subţire cu mobilă stil se ţine. Idila aceasta a durat vreo trei-patru luni, până într-o zi, când, întotdeauna există «o zi» şi un «când», a aterizat la Buftea echipa franceză a filmului «Mirii anului II», o parodie la adresa Revoluţiei Franceze, având ca protagonişti pe Jean-Paul Belmondo şi Marlène Jobert, în regia lui Jean-Paul Rappeneau. De atunci, Nae a dispărut, idila s-a încheiat. De la înălţimea balconului îl vedeam în compania lui Belmondo, lipit de picior, cu o ţinută solemnă şi coada băţ. Se occidentalizase. Ce, cum, când, nu ştiu. Ce ştiu, peste alte câteva săptămâni a sosit la Buftea o celebră actriţă (n.r: Ursula Andress), prietena lui Belmondo. Nae a cucerit-o la repezeală şi defila prin faţa studioului între două vedete. Acum, spuneţi şi dumneavoastră, prin ce minune a naturii acest căţel supradotat cu miros şi fler, stabilea «relaţii» de rang înalt ce aveau să-i schimbe viaţa? Filmările s-au încheiat la termen, directorul general al noii societăţi Gaumont, domnul Alain Poiré a bătut cerul cu avionul ca să ne mulţumească pentru colaborare şi...acum e acum, mi-a cerut permisiunea să-l încredinţeze pe Nae cuplului de staruri pentru a «emigra» în Franţa. Să cad din picioare, nu alta. Am văzut multe în acest studio, dar căţel emigrant, peste poate! Mi-am dat acordul, punându-l în gardă că-l aşteaptă calvarul unei epuizante operaţii birocratice - analize, vaccinuri, înscriere în paşaport pe post de însoţitor, etc. La plecare, n-am vrut să-l văd şi să-mi iau rămas bun de la Nae. Mă simţeam trădat. Peste încă o săptămână primesc de la Paris o revistă ilustrată din Viena, avându-l pe copertă pe Nae însoţit de Belmondo şi prietena lui. Şi un posr-scriptum. Obişnuit cu atmosfera bufteană, Nae n-a suportat aerul Parisului şi stăpânii l-au transferat într-un castelaş de pe Valea Loarei, unde s-a acomodat şi a fost bine merçi! De unde tragem concluzia că sintagma «viaţă de câine» e relativă, ca şi mersul pe două sau patru picioare“, a povestit Pivniceru în cartea sa, „Amintiri din actualitate“.

Jean-Paul Belmondo

„Belmondo şi prietenii lui au golit patru camere şi au pus mobila în cele patru ascensoare ale hotelului“

Pus mereu pe şotii, Jean-Paul Belmondo nu s-a dezminţit nici în România, având grijă să transforme în întâmplări de pomină puţinele ore din zi în care nu se afla în lumina reflectoarelor.

„Filmările la «Mirii anului II» au prilejuit cele mai mari extravaganţe din cariera lui Jean-Paul Belmondo şi asta din mai multe motive. Mai întâi, nu-i plăcea să stea atât de multă vreme departe de Paris. Apoi, acea Românie supusă în întregime autoritarismului lui Ceauşescu degaja o atmosferă apăsătoare, plină de tristeţe. Desigur, românii s-au arătat, în ansamblu, nişte oameni încântători şi primitori, dar de cum ieşeau din hotel, francezii îşi dădeau seama că practic nu exista nicio sursă de distracţie. În consecinţă, hotelul a devenit locul tuturor trăsnăilor. De exemplu, ca să-şi omoare timpul, Jean-Paul şi prietenii lui jucau bile sau leapşa pe cocoţate, pe culoare, sărind uneori peste statuile conducătorilor români, fapte care nu au fost deloc pe placul direcţiunii. Dar asta nu a reprezentat decât începutul. Belmondo şi prietenii lui au golit patru camere şi au pus mobila în cele patru ascensoare ale hotelului. În felul acesta, clienţii vedeau uşile deschizându-se în faţa unui maldăr de mobilă şi bagaje. Altă dată s-au amuzat încuind nişte tineri căsătoriţi în camera lor şi strecurând cheia în patul lui Patrick Préjean. Când întreaga echipă de filmare s-a întors la hotel, după o zi de muncă epuizantă, Patrick Préjean a fost luat deoparte de director, care voia să-l dea afară. Atunci a intervenit Belmondo ofensat. «Domnul Patrick Préjean a încuiat un cuplu!», i-a explicat românul. «Gândiţi-vă», l-a temperat Belmondo, «aţi văzut vreodată un om care să încuie pe cineva şi să pună cheia în propriul lui pat? Ar fi lăsat-o în patul altuia. Nu faceţi vreo imprudenţă!». Pe faţa directorului a apărut apoi o umbră de îndoială, întrebându-se probabil în acelaşi timp dacă cumva autorul glumei nu cumva se afla chiar în faţa lui. Dar a renunţat să ia măsuri, din lipsă de probe“, mai scria Philippe Durant în paginile cărţii sale.

Discursul „memorabil“ ţinut în faţa Elenei Ceauşescu

„Unele glume au avut drept victime nişte personaje foarte sus-puse. Câţiva actori care jucau în film, printre care şi Jean-Paul Belmondo, au fost invitaţi la o nuntă tipic românească la care participa şi Elena Ceauşescu. La mijlocul ceremoniei li s-a cerut francezilor să ţină un discurs. Toţi s-au uitat unii la alţii şi, în final, măgăreaţa a picat pe Mario David. Neavând nimic pregătit, Mario s-a hotărât să vorbească în aşa fel încât nimeni să nu înţeleagă nimic. Toată lumea l-a ascultat într-o tăcere religioasă, până când Mario a strigat: «Viva la Francia!», vorbe pe care asistenţa le-a repetat imediat. David a continuat în acelaşi chip, amestecând cuvintele inventate cu «Viva la Romania» şi apoi cu «Viva Belmondo». Discursul a fost foarte aplaudat. «Oamenii m-au aclamat, în timp ce Jean-Paul se prăpădea de râs», remarcă el. «Dar am plecat când trebuia să dansăm dansurile tradiţionale româneşti». Şi această ambianţă s-a menţiut tot timpul. «Românii fuseseră foarte încântaţi de venirea noastră, dar şi mai mulţumiţi au fost să ne vadă plecând», conchide Charly Koubesserian (n.r: machiorul personal al lui Jean-Paul Belmondo)“, a mai notat jurnalistul francez.

Cum l-au pus pe fugă „patrupedele cinematografiei naţionale“ pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu

Constantin Pivniceru şi-a amintit şi un alt episod memorabil care a avut în prim-plan câinii ce îşi făceau veacul în preajma studiourilor de film. „Cât timp am fost director la Buftea, n-am avut parte de o prezenţă prezidenţială. Curios, Nicolae Ceauşescu n-a vizitat un edificiu construit de predecesorul său. Între noi fie vorba, nici n-am dorit-o! Mă gândesc cu groază la peluzele de flori din faţa complexului, pentru care am fi primit, cu siguranţă, indicaţia preţioasă de a fi convertite în răsaduri cu legume, atât de utile cantinei salariaţilor noştri. Dar nostimada abia acum vine. Având de păzit o suprafaţă de 32 de hectare, cele şase posturi de pază erau o dulce amăgeală. Mai ales noaptea, paznicii, obosiţi de la munca câmpului şi băuţi pe deasupra, luau calea somnului. Pentru a fi în siguranţă că la controalele de noapte efectuate de poliţie, pompieri sau administraţia studioului vor fi găsiţi treji în post, paznicii întreţineau pe lângă fiecare cabină câte o haită de câini, cinci-şase la număr, cu resturile de mâncare de la cantină. Venea controlul, câinii lătrau sălbatic, alarma era dată, paznicul se trezea, punea puşca în poziţie de tragere şi striga regulamentar: «Stai că trag!». Şi, uite aşa, totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Numai că subsemnatul, mai mare şi peste probleme de pază ale întreprinderii, trebuia să iau măsuri. Şi luam, paleative, dar luam. Consemnam ordonat în registrul de control al fiecărei zile. În sinea mea, ştiam însă un lucru elementar: cea mai bună pază a studioului era asigurată de armata canină de peste 30-40 de patrupede cinstite şi iubitoare. Într-o sfântă zi de duminică, când în studio nu se lucra, Ceauşescu vine în control la Palatul Ştirbey, gard în gard cu studioul. O nefericită gaură în zidul de beton făcea legătura între cele două edificii de interes naţional. Ei bine, tocmai aici Ceauşescu, însoţit de garda lui personală, zăboveşte privirea spre Centrul de Producţie Cinematografică. Vizita nu era în program, aşa, din simplă curiozitate. Dă să se aplece, spre a se strecura fraudulos pe terenul vecin. Atâta i-a fost. Haita noastră încropită pe bază de voluntariat intră în acţiune şi-l atacă frontal pe şeful statului. Probabil acţiunea în forţă a căţeilor cinematografiei noastre naţionale a fost atât de promptă şi ameninţătoare, încât şeful s-a retras speriat şi, la îndemnul complice al alaiului: «Lăsaţi, tovarăşu’, că venim la o dată pregătită!» a renunţat, indispus bănuiesc de acest incident neprotocolar. Aceasta a fost prima şi ultima vizită a lui Ceauşescu la sediul cinematografiei din Buftea“, a povestit cineastul.

2.822.567 de bilete a vândut în Franţa filmul „Mirii anului II“, care a avut premiera la Paris la 7 aprilie 1971, în timp ce la Bucureşti a rulat începând cu 10 ianuarie 1972
Jean-Paul Belmondo era o persoană foarte plăcută, deşi se zvonea că ar fi groaznic. La filmări am fost foarte timidă, încât el mă ruga să am curajul să dau cu pumnii şi picioarele în el Julieta Szöny actriţă
Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite