„Din culisele cinematografiei“. Cum i-a lăsat Orson Welles cu gura căscată pe actorii români: „Avea vreo trei asistenţi: unul îi ţinea textul, altul îi aducea paharul cu whisky, celălalt îi făcea vânt“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Orson Welles şi Sylva Koscina (foto: cinema.de)
Orson Welles şi Sylva Koscina (foto: cinema.de)

Celebrul Orson Welles, autor al capodoperei „Cetăţeanul Kane“ (1941), a venit în 1968 la Buftea pentru a interpreta rolul împăratului Iustinian în superproducţia „Bătălia pentru Roma“. Pe tărâm românesc, Orson Welles s-a comportat ca un star veritabil.

Ianuarie 1968. Artur Brauner, vestit producător vest-german, a bătut palma cu ştabii cinematografiei româneşti, pentru realizarea, în colaborare cu Studioul Cinematografic „Bucureşti“, a superproducţiei „Bătălia pentru Roma“ („Kampf um Rom“). Ecranizare a romanului omonim al lui Felix Dahn, un bestseller cu două milioane de exemplare vândute în Germania. Filmul a avut un buget pe măsură: 15 milioane de mărci şi era considera de Brauner, „cel mai grandios film german din toate timpurile“.

Alegerea României ca loc de turnare n-a fost deloc întâmplătoare. În acel moment, filmările la „Columna“, filmul lui Mircea Drăgan coprodus de Brauner prin intermediul „Central Cinema Compagnie-Film GmbH“, erau în toi. Cu un an înainte, ieşise pe piaţă pelicula „Dacii“, realizare a lui Sergiu Nicolaescu, un alt „péplum“ care pătrunsese cu succes pe piaţa germană. Distribuţia la noua producţie fost una pe măsura bugetului, cu actori de zece naţionalităţi diferite, în frunte cu Orson Welles (Iustinian), Sylva Koscina (Theodora), Laurence Harvey (Cethergus), Robert Hoffman (Totila), Harriet Andersson (Mathaswintha), Michael Dunn (Narses) şi Honor Blackman (Amalaswintha). Şi actorii români au avut roluri importante: Florin Piersic (Witichis), Emanoil Petruţ (Teja), Ion Dichiseanu (Furius), Mircea Anghelescu (Aligern), Adela Mărculescu (Aspa) sau Fory Etterle (Aerobindus).

Buget colosal, pierderi pe măsură

Brauner l-a convins pe Robert Siodmak, germanul care făcuse carieră la Hollywood, să preia frâiele filmului. Ca regizori ai scenelor de lupte au fost cooptaţi americanul Andrew Marton, un as al domeniului, care ocupase o poziţie similară la filme care nu mai au nevoie de nicio prezentare, precum „Ben Hur“ (1959) – unde s-a ocupat de celebra cursă a carelor de luptă – şi „Cleopatra“ (1963), respectiv Sergiu Nicolaescu, care nu avea în palmares la vremea respectivă decât „Dacii“.

De asemenea, au existat şi trei regizori secunzi. Doi din partea română, Theo Partisch şi Doru Năstase, şi unul din partea Pegaso Film – casa de producţie italiană care a sprijinit, de asemenea, filmul –, Giuseppe Pollini. Filmările s-au desfăşurat într-un ritm alert, în perioada mai-septembrie 1968, întrucât Brauner se angajase ca filmul să fie gata până la finalul anului.

S-au utilizat şi o parte din costumele confecţionate pentru „Dacii“ şi „Columna“, chiar dacă ele nu prea corespundeau întocmai epocii respective, acţiunea filmului fiind plasată în anii 536-537, la patru secole distanţă de luptele dintre Decebal şi romani, dar şi decorul impresionant construit anterior la Buftea pentru filmul lui René Clair, „Les fêtes galantes“ („Serbările galante“). 

Rezultatul final a fost până la urmă unul sub aşteptări, pelicula fiind un mare fiasco, atât din punctul de vedere al criticii, cât şi al publicului. Unul care l-a usturat serios la buzunar pe producător, acesta înregistrând pierderi de 4 milioane de mărci. Norocul său în materie de afaceri a fost acela că următorul film pe care l-a produs, „Il giardino dei Finzi-Contini“ (regia Vittorio De Sica), a câştigat „Ursul de Aur“ la Berlin şi Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.

„Ce mi-o fi trebuit mie filmul ăsta?“

În România, „Bătălia pentru Roma“ n-a circulat decât într-o versiune prescurtată de 90 de minute, având premiera la 21 decembrie 1969, la un an după lansarea de la Berlin. Filmul a avut, de altfel, o prezenţă destul de discretă în afara Germaniei. În Belgia a ajuns în cinematografe în 1974, iar în Franţa a pătruns abia în deceniul următor. În monografia pe care i-a dedicat-o lui Robert Siodmak, reputatul istoric de film elveţian Hervé Dumont dezvăluie câteva dintre cauzele eşecului.

Regizorului i-a lipsit infrastructura eficientă a studiourilor americane, astfel că, în ciuda celor 68 de ani ai săi şi a crizelor constante de diabet, Siodmak a fost nevoit să verifice personal fiecare accesoriu sau costum, muncind efectiv până la 14 ore pe zi. „Ce mi-o fi trebuit mie filmul ăsta? Asta e întrebarea pe care mi-o pun în fiecare dimineaţă“, i s-a plâns el unui jurnalist.

Autorul a ţinut însă să evidenţieze „momentele spectaculoase realizate de Sergiu Nicolaescu şi de specialistul hollywoodian Andrew Marton, în special asedierea Romei de către goţi, scenă care a necesitat 1.400 de figuranţi pedeştri şi 300 de călăreţi“. În cartea sa, „Destin, viaţă şi film“, Sergiu Nicolaescu pretindea chiar că, nemulţumiţi fiind de lipsa de vervă a lui Siodmak, actorii străini i-au cerut producătorului să-l schimbe şi să-i predea chiar lui ştafeta. „Eram amândoi de faţă. M-am ridicat şi am spus cam aşa: «Nu voi accepta niciodată să schimb un regizor de 68 de ani (m-am uitat către el). Voi filma în continuare dacă e nevoie şi singur, dar în final, iscălim împreună». A doua zi m-a invitat la el la hotel. Voia să-mi ofere un cadou. Despre ce credeţi că era vorba? O insulă cu cafea din Marea Caraibilor. Bineînţeles că am refuzat, spre dezamăgirea celor care ascultau la microfoane“.

„Ce «lupte» se dădeau pentru un chiştoc de la Welles!“

Evident, prezenţa unui superstar de talia lui Orson Welles în România a atras atenţia tuturor. „Vă daţi seama ce a însemnat pentru mine, băiatul de cartier, să debutez în cinematografie tocmai într-o asemenea companie selectă. Din câte ştiu, numai diurna lui Orson Welles era de 18.000 de lei. Nici nu vreau să mă gândesc ce contract a avut! Fuma numai trabucuri de 100 de dolari bucata. Avea un om care umbla în permanenţă după el cu o superbă cutie de abanos, plină cu trabucuri! Nici nu vă imaginaţi ce «lupte» se dădeau în echipă pentru a pune mâna pe un chiştoc de la Welles“, şi-a reamintit cascadorul Adrian Ştefănescu, care a interpretat un rolişor de gardă bizantină, care i-a dat ocazia să fie mai mereu în preajma legendarului actor.

Şi Ion Dichiseanu, interpretul prinţului corsican Furius, îşi aminteşte cu plăcere de întâlnirea cu Orson Welles. „Într-o zi, nu trebuia să filmez de la prima oră, dar eram deja îmbrăcat şi aşteptam. Orson Welles era în aceeaşi situaţie, având lângă el vreo trei asistenţi: unul îi ţinea textul, altul îi aducea paharul cu whisky, iar al treilea îi făcea vânt cu un evantai imens. Atunci am pus la cale o mică regie, ca să vadă Orson Welles că şi actorul român are un statut la fel de demn. Îi spun unei garderobiere: «Ţine-mi şi mie scenariul, ca să fiu în ton», după care am trimis un cascador să-mi cumpere şi mie o sticlă de whisky de la bufet. Tot aşa, am observat că străinii primeau pachete de mâncare frumos ambalate, am ţinut să am şi eu unul, deşi venisem cu mâncarea de acasă!“, a povestit îndrăgitul actor, care fusese remarcat de Robert Siodmak la Festivalul Internaţional de Film de la Cork, în 1964, când filmul „Tudor“ a obţinut „Statueta de Argint“.

image

Peripeţii cu Orson Welles a avut şi Sergiu Nicolaescu. „Într-o zi, pe platoul de filmare, se cam încurca în text. A dat vina pe coroană, zicând el că e prea grea. A aruncat-o pe jos de furie. Am ridicat coroana de jos şi i-am spus: «Până mâine facem alta. Întrerupem filmarea». A doua zi, textul mergea perfect. Am terminat filmarea cu bine. După câteva zile mi-a spus numai pentru mine: «Nu-i aşa că n-ai umblat la coroană?». «Bineînţeles, prietene!», i-am răspuns zâmbind“, scria Nicolaescu în carte. 

„Şerban vine cu suliţa, Gruşa vine cu sabia...“

Pentru acest film, producătorul Artur Brauner a adus şi doi cascadori spanioli, Gonzalo şi Rafael, un fost crescători de cai şi un fost mercenar. „De la ei am învăţat tehnica amortizărilor la căzăturile de la înălţime pe cutii de televizor. Până atunci, noi foloseam groapa cu paie. Erau adevăraţi maeştri atunci când îşi negociau contractele. În momentul în care li se spunea ce au de făcut şi ce bani li se oferă, Gonzalo sărea de pe scaun, spunea că mai bine se lasă de meserie, că nici n-are rost să discute. Apoi pleca. Rafael îşi cerea scuze şi fugea după el. Apoi se avansa o sumă mai mare, iar scena se repeta. Ţin minte că la un moment dat trebuia să se facă o căzătură mai periculoasă de pe crenelurile cetăţii. Gonzalo şi Rafael şi-au început «spectacolul», moment în care Nicolaescu s-a enervat şi le-a zis tuturor băieţilor din echipa noastră care se aflau atunci pe platou să se urce pe ziduri şi să se arunce. Au înnebunit şi spaniolii, dar şi cei din producţie! La plecarea din ţară, Gonzalo şi Rafael i-au spus lui Jenică Polizache, cel care i-a condus: «Sunteţi buni, dar o să rămâneţi săraci! Nu ştiţi să vă vindeţi!»“, şi-a reamintit Adrian Ştefănescu.

„Trebuie să-l dubleze cineva pe Hoffman şi să se bată cu leul“

În cartea sa, „Din jurnalul unui cascador“, Aurel Gruşevschi a povestit o altă întâmplare mai puţin obişnuită de la filmări. Seminificativă pentru a înţelege mai bine mentalităţile timpului. „Regizorul de lupte al filmului, S.N., plecase de vreo săptămână la alt film şi luptele le făcea Marton (lucrase mult timp la Hollywood), împreună cu D.N. «Noroc, Şerbane (n.r. – Şerban Marinescu, cascador)!» «Noroc, Gruşa! Ai văzut leul? E Zair!» «Nu pare rău deloc. L-am mângâiat şi nu s-a supărat.» «Ştii că trebuie să-l dubleze cineva pe Hoffman şi să se bată cu leul?» «Ştiu. O să iasă o scenă de râsul lumii.» «Şi eu cred la fel. Leul n-a mai fost demult în arenă şi nu prea văd cum o să se poată face ceva cu el. L-au adus de la o grădină zoologică. Nu s-a mai lucrat cu el de câţiva ani.» (...) Gândul nu mi se dezlipeşte de la leu. Caut o soluţie şi nu găsesc. Adică ar fi chiar două soluţii. Una – să se facă cum s-o putea şi bineînţeles că o să iasă o scenă foarte proastă, şi încă o soluţie la care evit să mă gândesc. «Gruşa! Unul cu o sabie şi celălalt cu o suliţă.» Nu-i răspund. Asta mi se învârteşte şi mie prin cap de vreo două ore. E foarte periculos. Ar trebui rănit uşor leul, ca să se repeadă, şi când se repede – proptit în suliţă. Dacă nu-l propteşti bine sau dacă din prima lovitură de sabie nu-l omori, sunt doi oameni morţi. Şi totuşi e singura soluţie bună. «Hai să vorbim cu D.N. şi cu Marton!» «Du-te tu şi vorbeşte cu Marton, că vorbesc eu cu D.N.» Peste zece minute ne întâlnim din nou. «Marton e de acord.» «Şi D.N. şi-a dat seama că altfel o să iasă o mizerie.» Peste alte zece minute intram, împreună cu Şerban şi cu D.N., în biroul directorului filmului. Directorul ne-a ascultat foarte binevoitor. Ne-a rugat să-i repetăm mai pe larg, pentru că noi îi explicaserăm cam aşa: Şerban vine cu suliţa, Gruşa vine cu sabia şi leul moare. Toată lumea-i fericită şi se pupă la sfârşit. I-am explicat încă o dată pe larg cum o să iasă cadrul după părerea noastră, şi pe urmă ne-a explicat şi el cum o să iasă cadrul după părerea lui: intră Şerban cu suliţa, Gruşa cu sabia, leul îi omoară pe amândoi şi el intră la închisoare. S-a terminat, înainte de a începe, cariera noastră de vânători de lei. Începe cea de dresori“, scria Gruşevschi.

„I-a prins haina în cuie de acoperişul casei“

Aventura cu leul nu s-a încheiat însă aici: „N-a ieşit nimic bun. S-a râs îngrozitor de mult. Pe acoperişul unei case foarte joase stăteau Milică (n.r. – Ion Militaru, cascador), cu încă un băiat lângă o ferestruică care dădea în pod. Era atât de mică ferestruica, încât un om de-abia se putea strecura prin ea. Leul nu prea avea sânge de luptător şi se ferea de Şerban, care era cu o prăjină în mână. Prefera colţurile şi, când era alungat de acolo, încerca să se suie pe case. Odată a încercat să se suie pe casa unde era Milică cu celălalt. Se râde şi acum când şi-aduce aminte cineva cum au încercat amândoi deodată să treacă prin ferestruică. La cadrul următor, Milică i-a prins celuilalt haina în cuie de acoperişul casei. După vreo jumătate de oră, leul a încercat din nou să se suie pe casa lor, şi atunci am văzut cum arăta faţa unui om cuprins de groază“, a mai notat cascadorul.

„Cum, măi Adriane, n-o vedem noi p-asta dezbrăcată?“

Foarte apreciată în epocă, diva italiancă Sylva Koscina, care o interpreta în film pe împărăteasa Theodora, avea şi o scenă în care trebuia să apară dezbrăcată, în baie. „S-a filmat la Buftea. În calitatea noastră de gărzi bizantine, eu şi cu Tudorică Stavru ne bucuram că o să fim în cadru, mai ales că fusesem mereu până atunci în preajma perechii imperiale. Numai că s-a întâmplat să fim trimişi la plimbare cu numai câteva minute înainte să se dea «Motor!». Supărare mare! Tudorică îmi spune: «Cum, măi Adriane, n-o vedem noi p-asta dezbrăcată?». Ea avea cabina undeva la etaj. Şi ce credeţi c-am făcut? Ne-am suit într-un copac care ne oferea priveliştea ideală. Numai că ne-a reperat doamna şi, când a tras un ţipăt, am căzut amândoi din pom! Şi am luat-o imediat la sănătoasa, mai ales că Tudorică avea barbă, eu doar mustaţă – iar bărboşi în vremea aia nu puteau fi decât cei care filmau efectiv!“, a povestit, râzând, acelaşi Adrian Ştefănescu.

Eram cu aceşti superactori în relaţii prieteneşti. Orson Welles mi-a plătit o dată, la München, un pahar de whisky, ceea ce, se pare, era un lucru foarte rar pentru el! Sergiu Nicolaescu în „Lupta pentru putere. Decembrie 1989“  
Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite