„Din culisele cinematografiei“. Cum a fost scos filmul „La capătul liniei“ din festivaluri de „Tezele de la Mangalia“ din 1983 şi de Mineriada din iunie 1990

„Din culisele cinematografiei“. Cum a fost scos filmul „La capătul liniei“ din festivaluri de „Tezele de la Mangalia“ din 1983 şi de Mineriada din iunie 1990

Ioana Crăciunescu, Dan Condurache, Mircea Albulescu

„La capătul liniei“, cel mai important lungmetraj al lui Dinu Tănase, surprindea cu o mare acurateţe realitatea necosmetizată a României anilor ’80, motiv pentru care a avut reale dificultăţi în obţinerea vizei pentru difuzare. Ulterior, filmul a „dispărut“ din cadrul selecţiei Festivaluluide la Costineşti, ca o consecinţă a discursului lui Nicolae Ceauşescu de la Mangalia.

„La capătul liniei“, peliculă care a avut premiera la 21 martie 1983, a fost unul dintre filmele care au avut de suferit în urma celebrei „Consfătuirii de lucru pe problemele muncii organizatorice şi politico-educative“ de la Mangalia, din 3 august 1983. Filmul lui Dinu Tănase fusese selectat în cadrul Festivalului de Film pentru Tineret de la Costineşti, acolo unde fusese primit cu elogii. „După trei zile de festival, în ziarul festivalului care apărea în fiecare zi, «La capătul linie» era pe locul întâi în preferinţele publicului şi ale criticilor de film la aproape toate capitolele: regie, scenariu, imagine şi interpretare, prin Mircea Albulescu şi Dan Condurache. După aceea, a avut loc celebrul discurs al lui Nicolae Ceauşescu de la Mangalia şi filmul nostru a dispărut. Doar insistenţa lui Mircea Albulescu, care era nominalizat şi pentru o altă peliculă, şi care le-a zis: «Dacă vreţi să rămân, trebuie să vorbim şi despre acest film», a făcut ca el să primească premiul pentru interpretare inclusiv pentru prestaţia din «La capătul liniei». A fost singura ocazie când s-a mai pomenit numele acestui film, care a fost scos şi de pe ecrane, ani de zile fiind închis la Jilava, în arhivă“, rememorează regizorul întâmplările din urmă cu 35 de ani. În 1990, după căderea regimului comunist, filmul a avut şansa de a fi selectat în cadrul unor festivaluri importante ale Bătrânului Continent. 

„Aproape toţi directorii de festivaluri europene au venit în România să caute filmele cenzurate în anii dictaturii. Filmul a fost selecţionat la Locarno, în competiţia pentru «Leopardul de Aur», la München şi la Amiens“, îşi aminteşte Dinu Tănase. Klaus Eder, directorul Festivalului de la München, l-a ales din cele 30 de filme pe care le vizionase la Bucureşti. A urmat Festivalul de la Locarno, unde lungmetrajul a fost din nou tras „pe linie moartă“. „La Locarno, unde a fost propus pentru marele premiu, ca şi la Costineşti, după câteva zile filmul a dispărut din festival. De ce? Din cauza Mineriadei din 13-15 iunie, care se petrecea chiar în acele zile la Bucureşti. Însă a venit Amiens, unde filmul a primit trofeul festivalului, «Unicornul de Aur» împreună cu premiul de interpretare feminină acordat Ioanei Crăciunescu“, povesteşte Dinu Tănase. 

„La capătul liniei“ spune povestea a doi prieteni, proaspăt eliberaţi din închisoare, care caută să ia viaţa de la capăt într-un orăşel de provincie. Cicea (Dan Condurache) este un tânăr rebel şi nonconformist, care fusese condamnat pentru că a condus fără permis, în timp ce Crişan (Mircea Albulescu) este un fost maistru ajuns la închisoare pentru omor din imprudenţă, în urma unui grav accident de muncă. În alte roluri au mai apărut şi Ioana Crăciunescu (Any, o ospătăriţă părăsită de soţ), Maria Dumitrescu-Caraman (domnişoara Iliescu), Paul Lavric (recepţionerul), George Corneanu (inginerul) sau Zaharia Volbea (şeful personalului). Probabil că destui s-ar putea întreba cum a reuşit acest film alb-negru, o metaforă a unui orizont închis, practic o radiografie fidelă a României anilor ’80, a reuşit să obţină viza de difuzare. Păi n-a fost deloc simplu. „«La capătul liniei» mi-a creat într-adevăr foarte multe probleme. În primul rând, filmul nu ieşea. O dată că prima variantă am montat-o aşa cum era povestea, şnur. După prima proiecţie de lucru, la două benzi, Yolanda Mîntulescu, o mare monteuză, a exclamat: «Ce-aţi făcut, măi băieţi? O să vă lege ăştia!». E păcat că n-am reuşit să păstrăm această primă variantă. După 1990 am căutat în arhive şi n-am mai găsit resturile de negativ. Revenind, şi Marin Teodorescu, un om minunat căruia îi datorez acest proiect, care era la Casa de Filme nr. 1, mi-a zis: «Acest film nu va ieşi niciodată aşa! Niciodată! O să-l dea la topit». Pentru că se acumula extraordinar de dur povestea spusă în felul acesta, linear. Picătură cu picătură, te băga într-o stare...Şi atunci ce facem? «Nu ştiu, găseşte o soluţie!». Dar ce soluţie să fi găsit. De scos, n-aveam ce să scot, plus că filmul, aşa cum era, alb-negru, arăta într-un anume fel. Atunci mi-a venit ideea: hai să-l repovestesc. Făcându-l discontinuu, cu flash-back-uri, toată tensiunea aia nu ajungea la cotele alea de o disperare extremă. Şi am făcut treaba asta. Ca o paranteză: asta înseamnă să filmezi riguros. Dacă nu filmezi riguros, n-ai cum să faci chestia asta. Să reiei povestea rearanjând scenele, să foloseşti nişte prim-planuri ca şi cum te-ar trimite înapoi...Mici subterfugii care contează. Am ieşit cu el la vizionare la etajul opt de la Casa Scânteii, că acolo se hotăra soarta filmelor. Şi Ion Traian Ştefănescu, prim-vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, s-a întors spre mine şi mi-a zis: «E de lucru!». Ce să fie de lucru, zic eu în sinea mea, că mizeria care se vede în film nu poţi s-o scoţi. Ce să scot? Trei vorbe? Oricum nu vorbeau ăia prostii. «Domnule, cred că ar trebui făcut accidentul ăla să se vadă! Să vadă lumea cât de grav a fost! Să filmăm accidentul ăla, cu acea cupă de oţel care se varsă». Bun, zic, dar ştiţi că aia nu se poate truca. Trebuie să cadă nişte oţel pe jos! «Să cadă nişte oţel pe jos!». Bine, dar aia o s-o fac color, zic. «Foarte bună ideea! Să aibă un flash color cu imaginea accidentului!». Dar atunci trebuie să-i fac şi nişte coperţi filmului, tot color. Îl punem să stea în gară şi să-şi aducă aminte toată povestea...«Aha, foarte bine!». Ne-am apucat să filmăm. Şi filmul începea aşa: pe o bancă din gară, Albulescu - mai obosit şi mai îmbătrânit faţă de cum îl ştiam - stătea având în jurul lui numai pungi de pufuleţi...Şi stă şi priveşte spre calea ferată...Începe apoi povestea aşa cum o ştim. Partea cu accidentul am făcut-o în oţelăria uzinelor Republica din Bucureşti, i-am înnebunit pe ăia, era chiar să facem accident de muncă, pentru că a trebuit să înclin un pic oala aia...A ieşit până la urmă. Şi pe urmă filmul curgea...La final, Albulescu pe bancă, priveşte...şi apare Ioana Crăciunescu, dublă, cu curu’ mare, târând după ea un maldăr de sacoşe şi un copil apatic: «Hai, că vine trenul!». În clipa în care a văzut Ştefănescu, s-a întors din nou la mine şi a zis: «Scoateţi tot şi daţi-i drumul aşa cum era înainte!». Era de două ori mai rău! A urmat vizionarea cu tovarăşul Petru Enache, dar Ştefănescu ne-a zis: «Voi tăceţi, vorbesc eu!». A fost foarte tare. «Tovarăşu’ secretar, e povestea unora, sunt nişte destine fără rezonanţă». La care Enache: «Tovarăşu’ Tănase, da’ la New York aţi fost?». N-am fost, zic. «Şi acolo e multă mizerie, dar în filme vedem şi zgârie-nori! Aici la dumneataaaa...». «E un oraş de provincie, tovarăşu’ secretar, la capăt de linie...». «Bine, dom’le». A doua zi, m-a chemat Ştefănescu: «Ai văzut? N-a oprit proiecţia, nu te-a pus să tai nimic! Dar, dacă vrei să ieşi pe ecrane, faci apoi ăsta!». Şi bagă mâna într-un sertar şi-mi întinde un scenariu. «Un film despre 23 August». Aoleu zic, ce film despre 23 August să mai facem? «Vrei să-ţi iasă «La capătul liniei»? Îl faci pe ăsta!»“, rememorează Dinu Tănase. 

„Scenariul îi aparţinea lui Aurel Mihale, scriitor «combatant», care avea o grămadă de cărţi scrise prin anii ‘50 - ‘60. Plecând de la un caz real, a scris acest scenariu. L-am citit într-o seară, m-a apucat durerea de cap. Oligofrenic era. A doua zi, m-am dus la Ştefănescu şi i-am zis: Tovarăşu’, nu se poate face! E atât de prost încâât...La care el: «Păi, rescrie-l! Găseşte o soluţie, îmi trebuie filmul!». Mi-a venit ideea şi l-am sunat pe Dumitru Carabăţ cu care colaborasem la «Întoarce-te şi mai priveşte o dată»: Avem o problemă. Nu vreţi să faceţi o comandă, pe o poveste care totuşi are potenţial? «Ia dă-mi şi mie să citesc». După două-trei zile, mi-a zis: «Mă bag!». M-am dus la Ştefănescu şi i-am zis. «Da», zice, «e o idee foarte bună, dar nu poate să semneze scenariul, rămâne tot Mihale!». Şi s-a pus totuşi Cara să scrie, iar treaba a ieşit foarte bine, cu personaje bine conturate, construcţie elaborată. Toţi având motivaţii credibile. Înainte nu era nimic, trăgeau unii cu puşca, veneau nemţii. Şi gata! «Bravo, Dinule, dar hai rapid cu filmările, că trebuie să avem premiera de 23 august», mi-a zis Ştefănescu după ce a citit. Păi cum, că suntem în ianuarie? Filmul se întâmpla într-o zi şi-o noapte. Dar vara! Şi a început nebunia. Du-te şi caută locaţii, ca să şi poţi să bombardezi! Şi aşa am găsit Bonţida. Unde era o ruină a ruinelor. Acolo se ţine astăzi Electric Castle. Am construit peste 100 de ferestre, pentru că la vremea respectivă Castelul Bánffy nu mai avea nici măcar una, am mai tencuit, am mai cârpit.Am umplut golurile cu ziduri de cărămidă pe care apoi le-am aruncat în aer. Recordul nopţilor de filmare îl deţine «Emisia continuă». Au fost 34 sau 35, deja eram cheaun. Pentru exterioare am defrişat o bucăţică de pădure de acolo şi am adus copăcei, tufe, ca să pară că e vară. Au fost trageri la greu, cu toate armamentele de război în afară de tancuri. am avut un corp de armată de la Cluj cu tot arsenalul. Mai venea din când în când câte unul de la Casa de Filme nr. 5, stresat, şi mă întreba: «Tovarăşu’, da’ vreţi să filmaţi chiar tot ce scrie acolo?». Mă repet, decupajul avea peste 1500 de cadre. Îl păstrez şi acum, l-am arătat şi băieţilor mei. Să-i ambiţioneze. Era luna mai - iunie, eu încă filmam. Am lucrat apoi pe repede-înainte, cu  Yolanda Mântulescu, Cristina Ionescu şi Dan Nanoveanu. Dormeam nopţile în Buftea. Într-o dimineaţă, pe la ora 9.00, a venit în inspecţie Ştefănescu: «E ok?». Într-un final am terminat, după care a avut loc o vizionare teribilă la Casa Scântenii, eu venind după scandalul cu «La capătul liniei», când, la o vizionare de lucru, la Buftea, au mirosit că filmul e mai «deosebit» şi dintr-o dată sala era plină. Şi secretarele - care toate erau informatoare - şi mulţi alţii. Eu eram mort de oboseală. Stateam cu picioarele pe spătarul scaunului din faţă. Şi la un moment dat, unul zice: «Văd că staţi comod, aşa, cu picioarele...». La care eu, cu capsa pusă, îl întreb: Dar dumneata cine eşti?! «Păi, sunt maiorul cutare» Era tovarăşul Baciu – securistul Buftei. Ieşi domnule afară, i-am zis, te-am invitat cumva? Am oprit proiecţia, a ieşit ăla furios din sală, s-a dus direct la directorul general, Constantin Pivniceru. Acum, despre «Emisia continuă» nu ştia nimeni nimic, fiind făcut la viteză. Şi a avut loc vizionarea asta la Casa Scânteii, tot cu o sală plină ochi – de data asta cu activişti superiori şi membrii responsabili cu propaganda din Comitetul Central. S-a terminat filmul, nimeni nu zicea nimic. Până când s-a întors Ştefănescu şi a zis: «Bravo! În sfârşit am mai găsit pe cineva care poate să facă filme istorice, de război. Felicitări, tovarăşu’ Tănase!». Şi în clipa aia s-a destins complet atmosfera! Constantin Pivniceru, care era omul lui Sergiu Nicolaescu, era negru, «mort». Sergiu m-a carotat atunci! Mi-a luat costumele de camuflaj, a trebuit să-mi fac eu altele, la Giurgiu. Că nu-mi dă aia, nu-mi dă aia. Nu voia să aibă rival, mai ales că el se angajase în faţa tovarăşilor să facă filmul pentru aniversarea a 40 de ani de la 23 august 1944 – «Ziua Z», dar care a ieşit un an mai târziu...Dar filmul a fost primit foarte bine şi de către public. Nefiind de fapt nici un film de propagandă, ci o reconstituire istorică“, explică Dinu Tănase. 

„Ai înnebunit?! Păi tu crezi că aşa ceva o să iasă vreodată pe ecrane?“
 
Unul dintre proiectele inedite ale lui Dinu Tănase a fost „Mijlocaş la deschidere“, un film în care aproape toţi actorii au fost neprofesionişti. 
 
„A venit un scenarist, Mihai Istrăţescu la Casa de Filme nr. 1, cu un scenariu de 250 de pagini. Nu se putea face nimic cu el, aşa că l-am rescris complet, reconstruind şi firul poveştii. Eu îl fac, i-am zis lui Ion Bucheru, dar îl fac numai cu neprofesionişti. Şi am stat în Constanţa vreo două-trei săptămâni, am făcut o grămadă de castinguri. Am găsit fetele, am găsit lumea de port, de pe corso, tot. Pe Ştefan Maitec, interpretul principal, l-am ales pentru că îl cunoşteam de multă vreme. Arăta senzaţional! Liber, nonconformist, l-ar fi bătut pe Dan Nuţu dacă ar fi continuat să facă film! Puştii n-au ştiut scenariul. Am filmat toate secvenţele în ordine cronologică, ceea ce nu se face, pentru că e criminal din punct de vedere al producţiei. Dar totul întâmplându-se la mare, în sezon, nu a fost o mare problemă, plus că puştii erau în vacanţă, n-aveau alte obligaţii. Ei ştiau că sunt personajele cutare şi cutare, numai că relaţia dintre ele nu era predefinită. Le dădeam numai tema filmării, în rest mergeam pe improvizaţie. Aveam şi o scenă mai complicată, care se petrecea într-o intersecţie, unul îi făcea o glumă proastă unei fete, asta îl pocnea. Băi, mi-am zis, asta o filmăm pe bune într-o intersecţie. Am camuflat cele două camere în două maşini şi i-am dat drumul. A ieşit senzaţional, s-a luat şi lumea de pe stradă de ăla, plus că ăia arătau cum arătau. Pentru că intra cine voia în cadru. Când au văzut materialul cei din Buftea, s-a dat directivă: „Opriţi filmările! Să vină Tănase la Bucureşti!“. M-a chemat Bucheru şi mi-a zis: „Ai înnebunit?! Păi tu crezi că aşa ceva o să iasă vreodată pe ecrane?“. Păi asta e povestea, zic, n-am zis că o fac cu neprofesionişti? „Păi una e să ai neprofesionişti şi alta e să dai drumul la un ciné-vérité în plină stradă!“. M-a convins că nu era bine, partea asta era puţin diferită faţă de restul secvenţelor, care se bazau totuşi pe o mizanscenă bine pusă la punct, părea un pic dintr-un alt film. Dar a ieşit un film foarte mişto, a avut succes, n-am avut probleme la viză cu el“, povesteşte Dinu Tănase. 
 
La premiera filmului „La capătul liniei“ a fost un mic sabotaj. S-a «stricat» sunetul, iar cei prezenţi în sală n-au mai putut auzi nimic...
Dinu Tănase
regizor

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: