„Din culisele cinematografiei“. Filmul „Nunta de piatră“, interzis din cauza unui banal telefon dat de „Dumnezeu“

„Din culisele cinematografiei“. Filmul „Nunta de piatră“, interzis din cauza unui banal telefon dat de „Dumnezeu“

Leopoldina Bălănuţă (Fefeleaga)

Debutul în lungmetraj al regizorilor Dan Piţa şi Mircea Veroiu a fost la un pas să fie umbrit de o întâmplare tragicomică. Temutul Dumitru Popescu a părăsit sala în timpul proiecţiei, iar toţi ceilalţi cenzori au presupus că acestuia nu i-a plăcut filmul, deşi „Dumnezeu“ plecase să dea un telefon, fiind căutat anterior de „Cabinetul Unu“. Timp de un an, filmul a stat la sertar.

Ştiri pe aceeaşi temă

După ce se făcuseră remarcaţi atât prin intermediul scurtmetrajelor realizate în timpul studenţiei, dar mai ales datorită documentarului „Apa ca un bivol negru“, consacrat inundaţiilor catastrofale din 1970, Dan Piţa şi Mircea Veroiu îşi propuseseră să realizeze împreună un lungmetraj.

În octombrie 1970, cei doi primiseră aprobarea pentru a realiza decupajul unui film intitulat „Sfârşitul iernii“ (după „Moartea lui Iacob Onisia“, de Geo Bogza, „Vântul şi ploaia“, de Zaharia Stancu şi „Revoltă în port“, de Alexandru Sahia). În februarie 1971, structura fusese modificată şi includea acum, pe lângă „Moartea lui Iacob Onisia“, o altă schiţă de-a lui Bogza, „Un om a trecut munţii“, dar şi „Fefeleaga“, de Ion Agârbiceanu. Filmul a intrat în pregătiri în mai 1971, sub titlul „Munţii noştri aur poartă“, cu o altă structură, cuprinzând doar povestirile lui Agârbiceanu: „Fefeleaga“, „La o nuntă“, „Vâlva băilor“ şi „Lada“. De ce atâtea modificări? Explică Dan Piţa: „Geo Bogza era un personaj incomod, iar Dumitru Popescu nu-l prea agrea. El propunea în schimb autorii săi favoriţi, Alexandru Sahia şi Zaharia Stancu. Dar n-a fost să fie nici aşa, deşi subiectele nu erau deloc rele. Într-o zi m-am întâlnit cu Lucia Olteanu la sediul Arhivei Naţionale de Filme şi am fost întrebat dacă am citit «Fefeleaga». Împreună cu Mircea Veroiu ne-am apucat de citit şi recitit, descoperind un autor foarte cinematografic. Iar Roşia Montantă, pe care o gândiserăm deja pentru proiectul Bogza, se potrivea perfect“. Filmările pentru toate cele patru episoade au avut loc în perioada iulie - septembrie 1971, la Roşia Montană şi în înprejurimi.

„Cine a fost holoangăr pe aici?“

„Proza lui lon Agârbiceanu îşi croieşte în sfârşit drumul către film. Patru din schiţele sale — «Fefeleaga», «Lada», «La o nuntă» şi «Vâlva băilor» au fost alese şi adoptate de regizorii Dan Piţa şi Mircea Veroiu, devenind scenariul unui viitor film intitulat deocamdată «Munţii noştri aur poartă». Împreună cu operatorul losif Demian şi cu scenografii Radu Boruzescu şi Helmut Sturmer, afirmaţi în teatru, dar debutanţi în cinematografie, cei doi regizori au fost în prospecţii. lată ce ne-au povestit din acest drum: «Când intri în Roşia Montană, mergi întâi vreo 7 km, pe un drum mărginit de case de-o parte şi de alta. În mijloc curge un râu. De altfel, în Roşia Montana, toate casele sunt legate între ele de râuri şi pârâuri, ca într-o plasă. Ajungi apoi într-un fel de piaţă cu două biserici. Aici e satul industrial. Pe oricine întrebi, îţi va spune că asta-i Roşia Montană. Dar dacă mergi mai departe şi urci numai vreo 400 de metri treci parcă în altă lume. Intri într-un orăşel fascinant, în care toate casele sunt aşezate pe pantă, toate au curţi interioare, pavate cu piatră de râu sunt înconjurate de jur împrejur, oriunde întorci capul, de munţi de piatră. Nici nu vezi iarba pe ei. Într-adevăr, o Ţară de Piatră. Pe aici, fiecare casă are un trecut. Fiecare piatră, fiecare clanţă are ceva de spus. Şi culorile sunt deosebite, cărămiziul acela palid, şi albul pe alb...I-am întrebat pe oameni: «Cine a fost holoangăr pe aici?» «Pe aici? N-am auzit de aşa ceva», ne-au răspuns. «Cum n-aţi auzit? Cei ce furau, odinioară, aur». «Nu ştim». După vreo două zile ne-am împrietenit cu unul dintre ei. Şi stând aşa de vorbă, ne spune la un moment dat: «Păi eu am fost holoangăr». «Bine, dar vecinul de colo ne-a spus că...». «Păi şi el a fost holoangăr, şi moşul din casa de dincolo şi..». Găsisem casă pentru platouri şi pentru cârciuma care va apărea în toate cele patru schiţe. Este o casă veche, nelocuită de vreo zece ani. Când plouă foarte tare, acoperişul îi devine de prisos. Dar are un farmec şi o atmosferă cu totul rare. Acum căutam o casă în care să facem nunta şi discutam între noi cum ar trebui să fie. Gazda ne-a auzit şi a intervenit. «Nunta? S-o faceţi aici». «Stai să vezi, că e balamuc, stricăm prin jur, costă bani», am încercat noi să-i explicăm. «Nu face nimic. Vă dau şi eu bani dacă e nevoie. Numai s-o faceţi aici». Sunt formidabili oamenii din Roşia Montana“, povesteau Dan Piţa şi Mircea Veroiu în paginile numărului din august 1971 al revistei „Cinema“.

„Niciodată n-am putut juca în costumele de la Buftea“

Roşia Montană. Munţii Apuseni. În vale, noua aşezare a minerilor. Sus, pe coasta dealurilor, într-un hăţiş de uliţe întortocheate, cealaltă jumătate a Roşiei, satul vechi. Piaţa. «Ştefănescu & Ilea — Stofe fine engleze». «Bancotescu & Nicolau — Ferărie de construcţie». «Veritabile tocuri de cauciuc Palma». «Reform e cea mai superioară marcă de galoşi şi şoşoni». «La Mihalache-Manufactură, bumbace şi altele». «Klingsor-singurul gramofon într-adevăr muzical — ton şi soliditate». «Kodak înseamnă a face fotografie fără camera obscură». «loan Georgescu & Constantin Pompilus — Magazin de coloniale — Depou de vinuri». «Un obraz curat frumos se obţine prin întrebuinţarea cremei şi pudrei Flora». Firme şi vitrine bizare, anacronice. Oameni rămaşi parcă din alte vremuri, în costume desuete. La cârciuma «Strugurele de aur», agitaţie, zgomote. Aici totul se lămureşte. E clar, se filmează. Pe locurile povestirilor lui Agârbiceanu, Fefeleaga, Mârza, Clemente, Ceteraşul au trăit, au trudit pe aici. Patru povestiri: «Fefeleaga», «Vâlva băilor», «Lada», «Nunta». Un singur film: «Munţii noştri aur poartă». Doi regizori: Dan Piţa şi Mircea Veroiu. Acum, în cârciumă, filmează Mircea Veroiu. O secvenţă dramatică, într-un plan lung, complicat, de mizanscenă subtilă. Aparatul se apropie, se roteşte, se depărtează. Actorii trec prin faţa lui, sunt urmăriţi, relaţii stranii între personaje se stabilesc într-un singur cadru. Revenim în piaţă. Eliza Petrăchescu, Dora Ivanciuc, Liviu Rozorea se odihnesc. «Vâlva băilor» îşi încheie povestea tragică a lăcomiei pentru aur. Din Abrud, cale de 20 km au venit cu un taxi trei bătrânei, ca să vadă vechile magazine. Au auzit că piaţa arată din nou ca pe timpul lor. Radu Boruzescu şi Helmuth Stürmer şi-au trecut cu succes examenul scenografiei. Comentariile exclamative ale bătrânilor au obiecţii minime: «magazinul cutare n-a fost aici, ci dincolo». Înfăţişarea pieţii este, evident, o probă de reconstituire scrupuloasă. Oamenii se mai împrăştie, unii stau la discuţii pe bănci. De pe o uliţă, coboară în piaţă un ţăran vârstnic, cu mustaţa căruntă, cu pălăria lăsată pe ochi. Cu umerii traşi înapoi. Abia când ajunge la doi metri îl recunosc: este Ernest Maftei. Pare însuşi Clemente, cel cu „«Lada» misterioasă: «Niciodată n-am putut juca în costumele de la Buftea, lucrate cu zeci de probe. Mi-am găsit eu haine, şi aşa mi-am simţit imediat personajele. Clemente este al 43-lea rol al meu în cinema, am „intrat” în el la fel de bine ca în cele de până acum. De altfel, important este, în film, să fii acolo unde trebuie, să te vezi, nu să te arăţi. Totul trebuie făcut din mişcări, priviri, fără vorbe de prisos»...Seara târziu, nunta e pe sfârşite. Printre nuntaşii opriţi din dans, în lumina stranie a lămpii, alunecă prin curte o siluetă fantomatică. În mijlocul unei tăceri ireale, glasul sfâşietor, sugrumat, al toboşarului deghizat în mireasă, fascinează. «Toate fetele se duc/ la umbră de nuc./ Numai eu nu mă mai duc/ la umbră de nuc...». Doină moţească sau inspiraţia lui Dorin Liviu Zaharia? Cuvintele puse de el pe melodia populară dor şi rănesc. Vocea lui, împrumutată chipului de suferinţă al lui Mircea Diaconu, dă fiori. Încremeniţi în nemişcare, nu mai ştim daca în jur sunt nuntaşii sau cei care îi întruchipează: Ursula Nussbächer, George Calboreanu jr., Petrică Gheorghiu, Adrian Georgescu. Singur, doar aparatul de filmat alunecă bâzâind în ritmul de jale al doinei, oprindu-se pe respiraţia cântăreţului şi pornind din nou, o dată cu el, în cântec. Un «stop!» al lui Dan Piţa rupe vraja. Aparatul tace“, nota şi Sergiu Selian în „Contemporanul“ din 8 octombrie 1971. 

„Toată lumea a sărit pe noi: «Tăiaţi!», dar nimeni nu voia să-şi asume ce anume“

Distribuţia i-a inclus pe Leopoldina Bălănuţă (Fefeleaga), Nina Domiga (Păuniţa, fiica ei), Mircea Diaconu (Dezertorul), Radu Boruzescu (Ceteraşul), Petre Gheorghiu (Tatăl), Ursula Nussbächer (Mireasa), George Calboreanu Jr. (Mirele), Elisabeta Jar-Rozorea (Soţia certăreaţă), Ferencz Bencze (Soţul certăreţ), Eliza Petrăchescu (Cârciumăreasa), Dora Ivanciuc (Fiica cârciumăresei), Liviu Rozorea (Mârza), Ernest Maftei (Clemente), Lucia Boga (nevasta lui Clemente) şi Adrian Georgescu (Negustorul). Cele patru episoade au fost gata în acelaşi timp, însă o întâmplare tragicomică a făcut ca povestirile să fie împărţite în două lungmetraje distincte, „Nunta de piatră“ şi „Duhul aurului“, care au ajuns la marele public cu mare întârziere. „Noi plănuisem să realizăm un singur film, de trei ore, numai că, la un moment dat, în timpul vizionării, Dumitru Popescu - «Dumnezeu» s-a ridicat şi a ieşit din sală. Nimeni nu a avut curajul să-l întrebe de ce. După aceea, toată lumea a sărit pe noi: «Tăiaţi!», dar nimeni nu voia să-şi asume ce anume trebuie tăiat. Şi aşa a trecut aproape un an de zile, răstimp în care am fost încolţiţi: ba că de ce a plecat Dumitru Popescu, ba că nu e bun filmul. Doar confuzie şi teamă. Frica de scaun, cum se zicea pe atunci, aluzie la «rotaţia cadrelor» pe care o practica Partidul“, şi-a amintit Dan Piţa. „Până la urmă, Popescu, care nu avusese nimic contra filmului, a întrebat de ce nu se difuzează. Într-un târziu am aflat de la un proiecţionist, Nichita, că «Dumnezeu» plecase din sală, fără să le mai spună nimic colaboratorilor, pentru că se grăbea să dea un telefon. Fusese căutat de la «Cabinetul Unu» şi venise cineva în sală ca să-i transmită asta“, a mai povestit regizorul.

„Nunta de piatră“ a avut premiera la 29 ianuarie 1973, la Cinema „Capitol“. „Premiera a fost îndelung şi de neînţeles amânată. După numai o săptămână, iarăşi de neînţeles, filmul regizorilor Piţa şi Veroiu a fost programat într-o sală periferică, cu spectacole numai după-amiaza“, menţiona Constantin Stoiciu în „Scânteia Tineretului“. Cea de-a doua parte, „Duhul aurului“, a avut premiera abia la 28 octombrie 1974, tot la Cinema „Capitol“. Despre problemele întâmpinate de cele două filme a vorbit şi Mircea Veroiu, într-un interviu publicat de revista „Cinema“ în octombrie 1974: „La «Nunta de piatră» s-au programat numai 4 copii, care la un moment dat rulau reduse cu aproape 30% din cauza rupturilor şi lipiturilor, la «Duhul aurului» ni s-a făcut «favoarea» a 8 copii, în timp ce numărul uzual este de 15-20. Reîntâlnim vechea neîncredere faţă de «filmele de artă», cărora unii specialişti ai reţelei de difuzare nu izbutesc să le sesizeze sensurile sociale, educative şi nici şansele ca publicul să le înţeleagă mai bine. Pentru că, vreau să spun că «Nunta de piatră», cu 4 copii, a realizat vreo 400.000 spectatori, revenind, per copie, aproape acelaşi număr de intrări cât a realizat filmul de aventuri «Cu mâinile curate»: 2.000.000 spectatori la 25 copii“.

Ne-am îndrăgostit de la bun început de unele dintre personaje. Dan Piţa s-a îndrăgostit de mireasă, de tatăl ei, de toboşar. Eu m-am îndrăgostit de cârciumăreasă şi n-am reuşit încă să ţin la Clemente. În funcţie de aceste relaţii şi sentimente, am dezvoltat personajele, le-am dat greutate
Mircea Veroiu
(în revista „Cinema“ nr. 9 / 1971)

Cumpărat de Muzeul de Artă din New York

Juriul Festivalului Internaţional de Film de la Teheran, din 1973, format din Elisabeth Taylor, Miklos Iancsö, Jerzy Kawalerowicz, Torre Nielson şi Frank Capra, a propus ca „Nunta de piatră“, înscrisă iniţial numai în secţia informativă, să reprezinte oficial România în festivalul competitiv. De asemenea, „Nunta de piatră“ a fost cumpărat de Muzeul de Artă din New York în 1974.

1.050.558 de bilete a vândut în cinematografe „Nunta de piatră“, în timp ce „Duhul aurului“ a avut 1.072.318 de spectatori plătitori

„Am aşezat-o pe Poldi lângă un gang, împreună cu valizele“

„Nunta de piatră“ a fost selecţionat şi prezentat în cadrul secţiunii „La semaine de la critique“ a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, ediţia 1973. Filmul a fost însoţit pe Croazetă de regizorul Dan Piţa şi de actriţa Leopoldina Bălănuţă. „Am stat trei zile acolo. Ţin minte că am ajuns într-o seară, să fi fost cam ora 22.00, când am coborât din autobuz. Am aşezat-o pe Poldi lângă un gang, împreună cu valizele, şi am plecat să caut sala de vizionare. Proiecţia se terminase deja, la fel şi conferinţa de presă, care fusese ţinută de Ecaterina Oproiu, redactorul-şef al revistei «Cinema». Când am intrat, doamna Oproiu a anunţat prezenţa mea în sală. Cei care nu apucaseră să plece au rămas pe scaune, ba chiar au revenit şi criticii de pe culoar. Am explicat situaţia ingrată în care se afla biata Poldi, iar o doamnă s-a oferit să mă ajute s-o recuperăm. Poldi şi-a primit binemeritata porţie de aplauze a doua zi, la vizionarea cu publicul. Sala «Olympia» era plină-ochi, cred că erau cam 1.000 de persoane. Spectatorii au fost extrem de entuziaşti, iar cronicile din publicaţiile franţuzeşti ne-au fost, de asemenea, favorabile“, şi-a reamintit Dan Piţa. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: