„Din culisele cinematografiei“. Amintiri de la filmările pentru „Ciuleandra“: „Aveam noroi şi în fund la finalul zilei“
0
Machiorul Mircea Vodă şi cascadorul Marian Chirvase au făcut parte din echipa care a lucrat la cea de-a doua ecranizare a romanului lui Liviu Rebreanu, film din distribuţia căruia au făcut parte, printre alţii, Ştefan Iordache, Gheorghe Cozorici, Ion Riţiu, Anca Szönyi, Gilda Marinescu, Cornel Gîrbea, Alexandru Dobrescu, Viorel Comănici şi Ulrike Blome.
Puţină lume ştie astăzi că celebrul Liviu Rebreanu a fost unul dintre primii scriitori care a intuit potenţialul cinematografului şi care s-a implicat chiar activ în destinele celei de-a şaptea arte, la începutul secolului trecut. Considerat „primul scenarist al filmului românesc“, deşi „Vis năprasnic“, pe care-l scrisese în 1912, nu a mai văzut lumina ecranului, Rebreanu este şi unul dintre cei mai ecranizaţi scriitori români.
După „Ciuleandra“, film regizat de neamţul Martin Berger şi apărut la 30 octombrie 1930, au urmat „Pădurea spânzuraţilor“ (16 martie 1965, regia Liviu Ciulei), „Răscoala“ (14 martie 1966, regia Mircea Mureşan), „Ion - blestemul pământului, blestemul iubirii“ (14 aprilie 1980, regia Mircea Mureşan) şi din nou „Ciuleandra“ (19 aprilie 1985, regia Sergiu Nicolaescu).
Pelicula lui Sergiu Nicolaescu i-a avut ca protagonişti pe Ştefan Iordache, Gheorghe Cozorici, Ion Riţiu, Anca Szönyi, Gilda Marinescu, Cornel Gîrbea, Alexandru Dobrescu, Viorel Comănici şi Ulrike Blome.
„La momentul apariţiei sale, romanul nu a fost primit cu entuziasm de critici şi de presă, fapt ce l-a nemulţumit pe autor. Totuşi, subiectul a atras un producător de film german, care a adus în ţară un regizor, pe neamţul Martin Berger, şi o echipă de filmare, realizându-se astfel prima coproducţie româno-germană. Se pare că nici filmul nu a fost un succes, dezamăgindu-l pe Rebreanu, altfel un mare iubitor de film. Am decis să abordez şi eu subiectul, cu tot curajul, aducându-i numeroase modificări, aşa cum am făcut aproape întotdeauna când am lucrat la adaptări. Sunt convins că am realizat un film care, probabil, i-ar fi plăcut şi lui Liviu Rebreanu. Şi «Ciuleandra» mea a fost tot o coproducţie, şi tot româno-germană. Filmul a reprezentat România la Karlovy-Vary în 1986, iar Anca Szönyi şi Ion Riţiu au format cel mai frumos cuplu cinematografic al anului“, povestea regizorul Sergiu Nicolaescu în memoriile sale.
„Noi stăteam în Berlinul Occidental, iar dimineaţa ne duceau la o barieră, cu Mercedes-uri. Acolo ne preluau cu Volga şi ne duceau la Sanssouci“
Amintiri deosebite de la filmări ne-a povestit machiorul Mircea Vodă, unul dintre colaboratorii constanţi ai prolificului cineast. „Am filmat inclusiv în Berlinul Occidental. Vă închipuiţi, pe vremea aceea nu era la îndemâna oricui să reuşească acest lucru, chiar dacă acolo am fost doar câţiva, o echipă restrânsă, cu două microbuze. Ne-a ajutat un român stabilit acolo, Lucian Mandero, care era în relaţii foarte bune cu Sergiu şi ne sprijinea inclusiv în privinţa developării filmelor. El era practic producătorul numit de nemţi. Actriţa principală, Anca Szönyi, nu avea în realitate părul atât de lung, aşa că eu trebuia să-i pun cozile alea superbe, din păr natural. Şi când ea se ducea cu socrul, care o scotea în lume, cum s-ar zice, îi trebuia o coafură deosebită, Marcel îi zice. Nici în ziua de astăzi nu ştie multă lume să facă această coafură ca la carte. Şi producătorul nostru ne-a indicat un coafor foarte scump, care se afla aproape de sediul său. Ne-am dus acolo şi ne-a spus că n-are cum să ne servească, că ei lucrează doar pe bază de programări. Înnebunise Nicolaescu! Eu aveam însă la mine încălzitorul respectiv şi fiarele clasice, care se utilizează în mod tradiţional, aşa că am putut să-i fac eu coafura. Şi aşa a filmat“, a povestit Vodă. „Am tras câteva cadre şi în Republica Democrată Germană. Noi stăteam în Berlinul Occidental, dormeam acolo, iar dimineaţa ne duceau la o barieră, cu Mercedes-uri. Acolo ne preluau cu Volga şi ne duceau la Palatul Sanssouci. A fost o aventură deosebită pentru noi. A mai fost o chestiune legată de acest film. În casa lui Puiu Faranga din film exista un portret de-al soţiei sale, tânără, cu cozi. Şi Sergiu a tot dat la diverşi pictori să-i facă acest portret Ancăi Szönyi, ca să putem filma. Şi nu semăna niciunul! I-a plătit pe toţi, eu am tăcut din gură, până la urmă a pus o fotografie. Eu făcusem un mic portret, pe care i l-am dus acasă la el, ca să i-l arăt. S-a supărat extraordinar de tare pe mine, că de ce nu i l-am dat mai devreme! El nu ştia că şi eu pictez, am pe toate continentele câte un tablou“, a explicat machiorul.
„M-a luat unul, Sergiu Nicolaescu, ca să joc într-un film cu daci. Sunt cascador“
La filmările realizate în ţară a participat şi cascadorul Marian Chirvase, aflat atunci la început de carieră. „Eu n-am fost atras de lumea filmului încă din copilărie, mi-am dorit să fac sport, tata fiind un cunoscut rugbist, Petre Chirvase. La nouă ani am început hocheiul, la clubul Steaua Bucureşti. Mi-a plăcut totul, de la alunecarea pe gheaţă şi până la bătăile cu adversarii. Au început cantonamentele, meciurile, deplasările. Am avut şi norocul de a fi pregătit de adevărate legende ale hocheiului din România: Ion Ganga şi Mihai Flamaropol. Cea mai mare performanţă a fost cucerirea titlului european de juniori, cu naţionala, în 1976. Dar am şi opt titluri de campion naţional în palmares. La 22 de ani, o lovitură de crosă dată în glumă mi-a despicat laba piciorului stâng, iar cariera mea de sportiv s-a încheiat. Am stat cu piciorul în ghips multe săptămâni. Aşa mi-a fost scris probabil…Datorită unui bun prieten de-al tatălui meu, care făcea parte din prima generaţie de cascadori, Gheorghe Fitz, cunoscut în Buftea mai ales după porecla «Ţăranul». În cartier la noi, toată lumea îi zicea «Gogu». Ne-am întâlnit într-o zi pe stradă. Pentru că avea barbă, iar pe atunci n-aveai voie, tata l-a întrebat: «Omule, ce e cu tine?». Iar el a răspuns: «M-a luat unul, Sergiu Nicolaescu, ca să joc într-un film cu daci. Sunt cascador». De-atunci mi-am dat seama că e ceva deosebit cu această meserie. Peste ani, în 1979, mă duceam să predau echipamentul la Steaua, după accidentul de la piciorul stâng. Am auzit că sunt acolo nişte cascadori, în sala de baschet. M-am dus ca să-i văd. I-am întrebat pentru ce se antrenează şi mi-au zis că se face o nouă şcoală de cascadori, pentru că se pregătea un nou film al lui Sergiu Nicolaescu, «Am fost şaisprezece». M-au întrebat dacă vreau să vin şi eu. M-am dus imediat, normal. Au fost nişte selecţii drastice. Din circa 100-120 de persoane au luat probele maximum zece, printre care şi eu. Până la urmă, filmul despre care vorbeam a încăput pe mâna lui George Cornea. Debutul meu în cinematografie s-a produs în 1980, în ciclul de filme «1848». Au fost două părţi: «La răscrucea marilor furtuni» şi «Munţi în flăcări». Filme grele, în regia lui Mircea Moldovan. Tot în acel an am lucrat şi la «Burebista» lui Gheorghe Vitanidis. Apoi a urmat colaborarea cu Sergiu Nicolaescu, de care nu m-am mai despărţit. Pot spune că două dintre filmele lui m-au marcat. «Ciuleandra» şi «Noi, cei din linia întâi». La filmări, ne cerea mereu disciplină şi punctualitate, pentru că fără ele nu se poate face nimic. Toată lumea ştia asta, de la operator la ultimul figurant. Ţin minte că la început intrasem în panică, mi se urca stomacul în gât. Era o senzaţie pe care n-o simţeam de obicei în timp ce realizam diverse cascade. Ce să spun, a fost un profesionist adevărat, de-aia tremura lumea în faţa lui. Am avut şi un mic rolişor în «Ciuleandra», eram şoferul ministrului. Am avut şi o scenă foarte dificilă, cea cu mlaştina. Eram ţăranii răsculaţi la 1907, înlănţuiţi, care dansam în noroi, în faţa plutonului de execuţie. Vreau să spun că era foarte adevărată mlaştina, nu puteai sta mai mult de câteva minute fără să te afunzi de tot în ea. Ne treceam mereu greutatea de pe un picior pe altul, ca ne putem ţine la suprafaţă. Aveam noroi şi în fund la finalul zilei. Iar partea cea mai nasolală a fost că n-am avut unde să ne spălăm acolo, aşa am plecat acasă. Erau anii ’80, când se făceau economii peste economii, inclusiv pe platourile de filmare!“, a şi-a amintit cascadorul.
Amintiri de la moartea unui titan
Unul dintre actorii care l-au impresionat, prin felul său de a fi, pe cascadorul Marian Chirvase a fost Amza Pellea, de la moartea căruia se vor împlini 35 de ani pe 12 decembrie. „Amza era cu adevărat un om deosebit. Doamne, cum putea omul ăsta să mănânce peştele! Îl băga pe tot în gură şi, în scurt timp, scotea doar scheletul fără pic de carne pe el! Ca în desene animate. Era şi un bun jucător de table, nu mai vorbesc de talentul său de povestitor. Ultima oară ne-am întâlnit la un spectacol pe care l-am susţinut noi, cascadorii, pe stadionul din Timişoara. Mi-a arătat palma, în care avea câteva pastile pentru răceală: «Uite, Marine, iau toate hapurile astea şi nu-mi trece deloc răceala asta. Nu ştiu ce să mai fac». La scurtă vreme am aflat că avea cancer...La moartea lui, în decembrie 1983, am stat trei zile la el în casă. Nu pot uita cum au venit acolo sute de oameni ca să-i aducă un ultim omagiu. A venit şi Gheorghe Cozorici. Era foarte marcat de pierderea prietenului său. Era ameţit, nu putea să mai stea nici în picioare. Nici nu mai vorbea coerent. S-a dus lângă sicriu, a lăcrimat, iar apoi s-a rezemat cu spatele de un perete şi a recitat timp de trei ore din Eminescu! Nici acum nu-mi pot imagina cum a putut să recite cu atâta patos, în condiţiile în care nici nu putea sta pe picioare cu doar câteva minute înainte. La fel, nu pot uita nici faptul că Radu Beligan, care era directorul Teatrului Naţional, nu ne-a dat voie să depunem sicriul în incinta teatrului. S-a opus atunci şi George Motoi. Aşa am ajuns să-l depunem la Teatrul de Comedie. Se făcuse acolo o coadă pe trei sau patru rânduri, începând de la Banca Naţională. A trebuit să fugim pur şi simplu cu sicriul din teatru, pentru că altfel nu mai ajungeam la timp la Cimitirul Bellu. Când şi-au dat seama oamenii, au început să ne huiduie. Şi la Bellu a venit lumea buluc, au fost nevoiţi cei de acolo să dea jos porţile de la intrarea principală. Lumea l-a iubit enorm pe Amza, păcat că n-a trăit decât 52 de ani…“, a povestit Chirvase.
Gardă de corp pentru Emil Constantinescu şi Regina Ana
În anii ‘90, când la Buftea nu prea se mai făceau filme, Marian Chirvase s-a remarcat şi în alte domenii de activitate. „Am fost gardă de corp pentru Regina Ana, la moartea lui Corneliu Coposu. Regina Ana a venit atunci singură în ţară, fără Regele Mihai. A fost greu, era foarte multă lume la înmormântarea Seniorului. Nici nu ştiai unde să te uiţi şi cum să o protejezi mai bine. Îmi aduc aminte momentul când i-au scos trupul neînsufleţit din sediul PNŢCD. A fost groaznic, lumea nu se mişca deloc, iar noi nu puteam înainta. În fine, eu şi colegii mei am fost nedespărţiţi de Regina Ana. După terminarea funeraliilor, Regina Ana m-a rugat pe mine să mai iau încă doi băieţi şi să o însoţim în maşina în care se afla. Am ajuns acasă la domnul Coposu. Noi am rămas afară, aşa cum era normal. La un moment dat, o văd pe Regină cum cobora scările casei cu un platou imens de sandvişuri. Nici prin cap nu-mi trecea că erau de fapt pentru noi. Dar ea s-a apropiat de locul în care stăteam noi de vorbă şi ne-a spus: «Astea sunt pentru voi». I-am mulţumit şi ne-a întrebat ce profesie avem noi de fapt. I-am spus că suntem cascadori şi am simţit cum s-a luminat la faţă: «Tare mult s-ar fi bucurat şi Regele să vă cunoască. Ştiţi, lui îi plac foarte mult maşinile». Nu o să uit niciodată acele clipe. Apoi, pentru că Emil Constantinescu nu a vrut la început să fie păzit de Serviciul de Protecţie şi Pază, în campanie, m-am ocupat tot eu de protecţia lui, împreună cu alţi câţiva cascadori de încredere“, a povestit Chirvase.
2.450.273 de bilete a vândut în cinematografe filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Ciuleandra“, care a reprezentat România în competiţia internaţională pentru mult râvnitul trofeu Oscar dedicat celui mai bun film străin (1986)
Se încarcă comentariile...
